NOUA POLITICÃ UE ÎN DOMENIUL ENERGIEI CAP.1 INTRODUCERE Energia este si va ramane una din preocuparile globale majore ale secolului al XXIlea, iar Europa nu reprezinta o exceptie. Datorita faptului ca se preconizeaza o crestere majora a cererii de energie pe plan global in anii urmatori, s-au ridicat diverse intrebari referitoare la furnizarile de energie in viitor, viitor, la competitivitatea economica a diverselor diverselor surse de energie si la impactul asupra mediului inconjurator. In conformita conformitate te cu Noua Politi Politica ca Energetica Energetica a Uniunii Uniunii Europe Europene ne elaborată elaborată în anul anul 2007,energia este un element esential al dezvoltării la nivelul Uniunii. Dar, in aceeasi masura este este o provoc provocare are in ceea ceea ce prives priveste te impac impactul tul sector sectorulu uluii energ energeti eticc asupra asupra schimb schimbări ărilor lor climatice, a creşterii dependentei de importul de resurse energetice precum şi a creşterii preţului energiei. Pentru depasirea acestor acestor provocari, Comisia Europeana Europeana considera absolut necesar necesar ca UE sa promoveze o politica energetica comuna, bazata pe securitate energetica, dezvoltare durabila si competitivitate. Ingrijorarea provocata de dependenta tot mai accentuata de importurile de energie din Rusia a transformat politica energetica intr-una dintre prioritatile Uniunii Europene.
1.1 ISTORIC :Pieţele de energie şi intervenţia guvernamentală în trecut şi în prezent Toate guvernele naţionale au considerat implicarea lor totală în sectorul de energie ca o practica normală,datorită unor particularităţi ale industriei energetice. Aceste particularităţi, considerate drept certitudini pentru multă vreme, sunt date de: - monopolul natural monopolul natural pe care îl constituie activităţile de transport şi distribuţie în cadrul sectorului de energie; -de rolul esenţial pentru comunitate pe care îl joacă energia, fie ca resursă primară, fie ca energie electrică, motiv pentru care s-a simţit nevoia unui control strict guvernamental; - de caracterul strategic caracterul strategic pentru orice economie al sectorului de energie, în special energia electrică, gazul şi într-o măsură mai mică,petrolul. Aceste caracteristici au contribuit la crearea unei paradigme tradiţionale în relaţia guvern - industrie de energie , care a dominat timp de decenii, ce se poate descrie sub forma unui model de organizare care implică controlul central asupra unei reţele de energie primară şi finală. Structura acestui model este dictată de: dreptu drepturil rilee exclus exclusive ive de a constr construi ui şi opera opera în sector sectorul ul energe energetic tic,, fie ale statul statului, ui, fie concesionate concesionate de acesta; lipsa oricărei forme de concurenţă; reglementări în detaliu; - grad ridicat de planificare şi control strict; operare integrată pe verticală; tarife tarife pe bază de costuri de producţie. Modelul a funcţionat o perioadă lungă de timp, acumulând însă nemultumirea tot mai evidentă a consumatorilor faţă de faptul că, în nici una din fazele de operare ale sistemului de energie, ei nu sunt parte la procesul de luare a deciziilor. Un alt neajuns important a fost determinat de faptul că cei care planifică, conduc şi operează sistemul nu-şi asumă nici un risc şi nu suferă dacă greşesc. Costul incompetenţei sau al unor
judecăţi greşite a fost întotdeauna plătit de consumatori, în dubla lor calitate de consumatori şi plătitori de impozite. Această relaţie rigidă, tradiţională , guvern-industria de energie este afectată, de ceva timp, de o schimbare ce pare ireversibilă. Vechile certitudini au început să se clatine, iar acceptarea necondiţionată a deciziilor luate centralizat nu mai funcţionează, în mod tot mai evident după anii 90. Noul val care ia locul reglementării centralizate este reglementarea pentru competiţie.
Caracteristicile noului tip de abordare sunt diferite, şi anume: -separarea activităţilor, pentru a permite concurenţa ori de câte ori este posibil (în locul integrării pe verticală); -libertatea de a investi în activităţi concurenţiale (în locul planificării centralizate); -libertatea de a contracta la tarife competitive (în locul tarifului fixat); -accesul la reţea şi infrastructură; -supravegherea sistemului de către regulatori independenţi (în locul guvernului); -adaptarea la tehnologia informaţiei. In evoluţia spre noul tip de reglementare putem distinge trei etape: 1.După 1945 , guvernele democratice vest-europene au considerat că în reconstrucţia de după război, un rol esenţial îl joacă energia şi de aceea sectorul trebuie integral controlat de stat. Industriile au fost naţionalizate, iar pentru evitarea abuzului de putere s-a recurs la soluţia proprietăţii publice şi/sau a controlului public. Aşa s-au născut, între altele, Electricite de France şi Gaz de France în 1946, ENEL în 1962 în Italia. Primele Tratate al Comunităţilor Europene nu au inclus printre obiectivele lor, sectorul de energie, ci doar unele componente ale acestuia, cum se va vedea mai departe. 2.Crizele de energie din anii 70 au condus la intervenţii energice ale statelor industrializate în sectorul energetic. Pe agenda politică europeană a apărut o nouă problemă, şi anume aceea a siguranţei în alimentarea cu energie. S-a creat Agenţia Internaţională a Energiei, cu scopul de a supraveghea alocarea resurselor financiare şi a încuraja diversificarea formelor alternative de energie. In acelaşi timp, modest, au început să apară politicile naţionale de energie şi agenţiile de implementare.
3.La mijlocul anilor 80, noua gândire a început să câştige tot mai mulţi adepţi. Tabu-urile controlului de stat asupra sectorului au început să cadă, mai ales sub influenţa a două fenomene: globalizarea economiei mondiale şi apariţia diferitelor iniţiative guvernamentale de liberalizare a pieţelor de energie. Globalizarea a adus în discuţie rolul statelor naţiuni, nu în sensul reducerii, ci al transformării funcţiilor lor şi depolitizarea spaţiului naţional pentru unele sectoare economice. Liberalizarea, ca o consecinţă imediată a globalizării, implică în mod necesar un transfer de responsabilitate de la stat către sectorul privat, concomitent cu preluarea corespunzătoare a atribuţiilor de reglementare de către agenţii guvernamentale. CAP.2 MOMENTE SI EVENIMENTE CHEIE ÎN DEZVOLTAREA POLITICII COMUNE DE ENERGIE 2.1 Incercari de definire a unei politici comune de energie In istoria Comunităţilor Europene, politica de energie a fost mai degrabă nesemnificativă, deşi, paradoxal, două dintre tratatele de bază, Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom), se referă la energie. O deschidere spre unele clarificări s-a făcut în 1964, când a fost încheiat un Protocol de
Inţelegere între tarile membre UE pe probleme de energie. Documentul atrăgea atenţia asupra caracterului global al problemelor de energie şi asupra faptului că Tratatele Comunităţilor Europene acoperă acest sector într-o manieră necoordonată. Prima încercare de coordonare a făcut-o Comisia Europeană în 1967, printr-o Comunicare către Consiliul Miniştrilor, unde indica primele măsuri în construcţia unei politici comune în acest domeniu. Actul Unic European (1987) a marcat un punct de turnură pentru piaţa unică, dar energia nu s-a bucurat de un interes special, pentru că, la acea vreme, guvernele nu erau dispuse să cedeze o parte din controlul lor asupra monopolurilor naţionale de energie în favoarea deschiderii către piaţă. Tratatul de la Maastricht încheiat în 1992 şi cunoscut sub numele de Tratatul UE, a adus unele completări la definirea conceptului de piaţă internă a energiei (PIE), fără să includă un Capitol de Energie. Comisia Europeană a pregătit o propunere de capitol, care ar fi trebuit, între altele, să o investească cu anumite competenţe în domeniu. Trei ţări sau opus vehement acestei iniţiative : Marea Britanie, Olanda şi Germania. Aceeaşi soartă a avut şi o altă propunere a Comisiei, referitoare la administrarea Cartei Energiei de către Direcţia de Energie din cadrul CE. Propunerea de includere a Capitolului Energie a fost repusă pe agenda următorului Tratat de la Amsterdam, din 1997, dar a fost încă o dată respinsă. Este interesant că Parlamentul European a fost un susţinător puternic al Capitolului de Energie, adversarii ei fiind chiar Statele Membre. Tratatul de la Amsterdam (1995) a consfinţit pentru prima dată o initiaţivă comunitară din domeniul energiei, anume Reţelele de Energie Trans-Europene (TENs), proiect care urmăreşte extinderea reţelelor de transport, telecomunicaţii şi infrastructuri energetice pan-europene, dincolo de cadrul strict al Uniunii. Scopul acestor programe este de a mări capacitatea de interconectare şi inter-operabilitatea reţelelor naţionale, ca şi accesul la acestea, şi deasemenea, sş lege zonele izolate şi periferice cu regiunile centrale ale Uniunii. Pentru administrarea acestor programe există o linie bugetară specială în bugetul Uniunii. 2.2. Pozitii comune privind politica energeticã a UE: 1.La Consiliul European de la Dublin din 1990 s-a lansat idea că refacerea economică în fostul spaţiu comunist, ca şi siguranţa în alimentarea cu energie a ţărilor din spaţiul comunitar, ar putea fi întărite printr-o colaborare în domeniul energiei. Aşa s-a născut Carta Europeană a Energiei , al cărui document final a fost semnat la Haga de către 51state,în decembrie 1991. O parte importantă a Tratatului se referă la eficienţa energetică şi problemele de mediu . Comerţul cu energie între părţile semnatare este guvernat, conform Tratatului, de procedurile GATT, ceea ce înseamnă că ţările semnatare trebuie să aplice aceste proceduri chiar dacă nu sunt parte a Acordului GATT sau OMC. Sunt prevăzute articole care stabilesc condiţiile de concurenţă,transparenţă, suveranitate, taxare şi mediu, ca şi articole dedicate protecţiei investiţiilor,tranzitului de energie şi tratamentului aplicat disputelor. Tratatul a intrat în vigoare în anul 1998. 2.Publicarea, la 8 martie a.c. , a Cãrtii Verzi a Comisiei Europene "O politicã energeticã europeanã sigurã, competitivã si sustenabilã" . Cartea Verde a Comisiei Europene , propune liniile directoare generale ale unei politici energetice comune si lanseazã o
dezbatere publicã pe aceastã temã la care sunt invitate sã participe atât statele membre, cât si societatea civilã, mediul academic si ONG-urile nationale si europene. CARTEA VERDE A ENERGIEI este primul studiu energetic cu adevărat important realizat după anii ’70 în spaţiul european şi reprezintă baza unei strategii energetice pe termen lung a Comunităţilor Europene. Raportul final asupra Cărţii Verzi a Energiei, rezultat în urma unei dezbateri publice de o amploare fără precedent în ultimii 30 de ani, a fost prezentat de Comisia Europeană la 27 iunie 2002. Dezbaterea lansată de Cartea Verde a conturat câteva directii de acţiune, după cum urmează: -Managementul cererii de energie electrică. Consumul de energie va trebui să fie controlat şi dirijat, îndeosebi prin monitorizarea atentă a eficienţei energetice şi prin diversificarea surselor de energie primară. -Stocurile de combustibil . În 2004, Uniunea lărgită a consumat peste 20% din productia mondială de petrol. Pentru siguranţa în alimentarea cu combustibili energetici, este necesară asigurarea de stocuri strategice de petrol şi coordonarea utilizării acestora, ca şi solidaritatea între S/M pe timp de criză. O abordare similară există pentru stocurile de gaz. -Siguranţa alimentării . Pentru asigurarea siguranţei în alimentare cu energie primară în Europa, s-a convenit crearea unui nou parteneriat energetic EU – Rusia, care va conţine prevederi legate de siguranţa reţelei, protecţia investiţiilor, proiecte majore de interes comun. -Surse de energie noi si regenerabile . Acestea reprezintă în prezent doar 6 % din balanţa energetică a UE. Dacă se păstează trendul, ele vor acoperi numai 9 % din totalul consumului până în 2030. Directiva privind promovarea energiei produse din surse de energie regenerabila, face un pas important spre atragerea interesului pentru investiţii în surse alternative. Actul legislativ conţine prevederi ce fac referire la programe de sprijin nationale pentru producatorii de energie pe baza de surse energetice regenerabile, în condiţiile acordării unor garanţii de origine a electricităţii produse din aceste surse şi suportarea costurilor tehnice pentru racordarea la reţea a producătorilor de energie. - Energia nucleară . Temerile legate de încălzirea planetei au schimbat percepţia asupra energiei nucleare. Este un fapt recunoscut acela că folosirea energiei nucleare şi a celor regenerabile, împreună cu eficienţa energetică crescută, conduc la limitarea efectului de seră al gazelor emise de combustibilii fosili. Abandonarea totală a energiei nucleare ar însemna ca 35 % din producţia de energie electrică să fie acoperită din alte surse. De aceea, opţiunea nucleară ramâne deschisă statelor europene care o doresc. Totuşi, procesarea şi transportul deşeurilor radioactive rămâne o chestiune încă nerezolvată. Noile ţări membre care au reactoare vechi trebuie să le închidă sau să le modernizeze, aşa cum este cazul grupurilor nucleare de la centrala Dukovany din Cehia sau Kozlodui din Bulgaria. Fiind un subiect de interes major, siguranţa nucleară va face obiectul unor raportări regulate,se va elabora un standard de practici comune şi un mecanism european de control şi peer-review. Statele vor trebui să-şi construiască sisteme naţionale de depozitare a deşeurilor radioactive. - Piaţa internă de energie . Este singura care poate asigura competiţia sănătoasă şi garanta siguranţa alimentării cu energie, întărind competitivitatea economiei europene, dar necesită capacităţi trans-frontaliere îmbunătăţite. - Comertul cu energie în UE . Comerţul acoperă doar 8 % în cazul energiei electrice, şi are încă nevoie de capacităţi de interconectare. Există un plan de dezvoltare a infrastructurii de gaz şi reţele electrice, şi au fost identificate mai multe proiecte de interes european. -Conceptul global de siguranţă în alimentare . Acest deziderat impune un efort de anticipaţie pe termen lung şi relaţii întărite cu terţe ţări. Decuplarea consumului de creşterea economică, este o tendinţă a politicii comune de
energie, prin care se încearcă reducerea sau stoparea influenţelor negative ale sectorului de energie asupra mediului şi vieţii sociale. Instrumentul recomandat este folosirea eficientă a energiei.
3.Un moment important care a dat semnalul unei accelerări în dezvoltarea politicii de energie comună s-a petrecut la Consiliul European de la Barcelona (martie 2002), unde s-a decis liberalizarea totală a pieţei de energie electrică pentru consumatorii industriali şi comerciali începând cu anul 2004. CAP.3 EVOLUTII CURENTE 3.1. Un tablou al energiei în uniunea europeană Statele Membre ale UE se pot împărţi, din punct de vedere al surselor de energie primară , în trei categorii: net producători, net importatori şi categoria specială a ţărilor coeziunii. Ţările net producătoare sunt Olanda, Danemarca şi Marea Britanie . Danemarca este un exportator net de gaz natural, dar într-o cantitate mult mai mică decât Olanda. Necesarul de petrol şi-l acoperă în proporţie de 98 % din resurse interne. Marea Britanie este un alt mare producător şi exportator de energie. Ca unul dintre actorii principali în politica europeană, alături de Germania, Franţa şi Italia, Marea Britanie necesită o privire mai atentă asupra sectorului său de energie. Intre anii 1980 – 1990, acest sector, ca de altfel întreaga economie , au suferit schimbări majore. Industria de petrol, gaze şi cea producătoare de energie electrică au intrat într-un vast program de privatizare, în ciuda opoziţiei extrem de puternice manifestate de companiile de stat sau publice care deţineau monopolul absolut al acestor activităţi. O demonopolizare totală, urmată de înfiinţarea instituţiilor de reglementare, au creat cea mai liberă piaţă a energiei din Europa. Singurul domeniu care a rămas încă în monopolul statului este energia nucleară. Obiectivul politicii guvernamentale în domeniul energiei a fost încurajarea competiţiei, iar guvernul a intervenit numai pentru a stabili regulile jocului.
Ţările net importatoare sunt Germania, Franţa si Italia.
Germania este un mare importator de gaz (78% din necesar în 1994) adus mai ales din Rusia, şi petrol (99% din necesar). Germania este, în acelaşi timp, un important producător şi un transportator de energie în UE. Producţia de cărbune a scăzut în ultimii ani, în timp ce producţia de energie nucleară creşte relativ încet. Diversificarea surselor de energie şi siguranţa în alimentare sunt două din preocupările majore ale statului german. Politica de energie nu este uniformă în ce priveşte organizarea şi implicarea autorităţilor guvernamentale. In sectorul cărbunelui şi al energiei nucleare, statul are un rol major, în timp ce sectorul petrolului este guvernat de regulile pieţei libere. In domeniul gazului, piaţa este „împărţită” pe secţiuni dominate de diferite companii (aşa numita „piaţă organizată”). Energia nucleară nu este privită cu prea mult entuziasm, iar industria cărbunelui, care se bucură încă de subvenţii aspru criticate de oficialii CE, este în continuu declin. Incepând cu anii `80, protecţia mediului a devenit obiectiv prioritar a guvernului şi o preocupare majoră în domeniul energiei. Aşadar, Germania nu urmează o politică de energie articulată şi omogenă, una din motivele importante fiind structura sa federală, care acordă landurilor o largă autonomie.
.
Franţa este un importator net de energie. Importă aproape în totalitate petrolul şi gazul de care are nevoie şi peste 75 % din cărbune. Dezvoltarea puternică a sectorului nuclear a fost rezultatul firesc al dependenţei excesive faţă de importul de combustibili clasici. Deşi Franţa deţine rezerve de petrol şi gaz, producţia internă se menţine la un nivel scăzut.
Sursele de importuri sunt Rusia şi Algeria, urmate de Norvegia. Franţa are o veche tradiţie în ce priveşte companiile de stat în domeniul energiei. Electricite de France şi Gaz de France sunt companii monopoliste prin tradiţie. Privatizarea sectorului de energie se află pe agenda politicii guvernamentale, dar ei i se opun, fără vehemenţa celei înregistrate în Marea Britanie, sindicatele şi companiile însele. Protecţia mediului, ca o componentă integrată a politicii de energie, este încă la început. Italia este săracă în resurse energetice şi importă din Algeria cea mai mare parte din gazul necesar, fiind de altfel şi ţara de tranzit a gazului algerian spre Europa. Nu există sector nuclear, ca rezultat al moratoriului impus prin referendumul din 1987. Sectorul de energie este tradiţional de stat ca şi în Franţa. Holdingul energetic ENI a început să fie privatizat pe componente, iar ENEL, compania de electricitate, este şi ea pe cale de a fi complet privatizată, pe baza unui plan de restructurare pe activităţi. Fiind foarte dependentă de importurile energetice, Italia este preocupată în special de creşterea eficienţei energetice, dar şi de protecţia mediului.
Ţările mici net importatoare de energie sunt Austria, Belgia, Finlanda, Suedia şi
Dependenţa României faţă de resursele energetice din import este, conform surse iEurostat, de 21,9 % (statisticile româneşti indică procente cuprinse între 30 – 40 %). Intrarea in Uniunea Europeana a înscrs România în politica energetica comunitara. România are trei obiective de îndeplinit: cresterea competitivitatii, securizarea alimentarii si reducerea impactului asupra mediului.
Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia, ţări care au beneficiat de un masiv suport financiar din partea ţărilor mai bogate ale UE prin Fondul de Coeziune Socială, sunt net importatoare de energie Tabloul energiei în UE ne arată că statele membre ale Uniunii Europene diferă mult în structura energetică naţională. Interesele ţărilor net exportatoare diferă de cele ale ţărilor net importatoare. In plus, nivelurile diferite de dezvoltare economică influenţează atitudinea guvernelor faţă de o politică a energiei în spaţiul european. Dacă ţările Nordului bogat sunt intens preocupate de descentralizare şi demonopolizare fără a se interesa prea mult de o politică comună, cele mai puţin dezvoltate ale Sudului caută surse de dezvoltare a sectorului de energie în interiorul UE. De aceea, nu există grupuri de state cu o viziune comună asupra politicii de energie dincolo de clasificarea mai sus-menţionată – importator/exportator. In schimb există o diferenţă clară pe axa Nord-Sud în ce priveşte nivelul de dezvoltare al sectorului energetic, infrastuctura şi utilităţile de energie.
3.2.1.Dependenţa energetică Aproximativ 50% din energia consumată în cadrul U.E. provine din ţări care nu sunt membre ale U.E. Fără schimbarea nivelul producţiei energetice şi ţinând cont de creşterea previzibilă a consumului, această dependenţă va ajunge la 70% până în 2030. Dependenţa faţă de ţările Orientului Mijlociu, care deţin 65% din rezervele actuale de petrol va creşte. Începând cu 2020-2030, tensiunile economice şi politice pot determina diminuarea resurselor fosile uşor de exploatat şi concentrarea lor în zone instabile politic, care dăunează securităţii aprovizionării ţărilor Uniunii Europene.
3.3.Politici energetice si instrumente de implementare Factorii de decizie din Europa si sectorul energetic se confrunta in prezent cu trei provocari majore: -Asigurarea securitatii furnizarilor de energie, -Stabilizarea sau reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera si -Mentinerea competitivitatii economice prin mentinerea preturilor la un nivel acceptabil. In ceea ce priveste securitatea alimentarii cu resurse energetice, UE se asteapta ca dependenta de importul de gaze naturale să crească de la 57% la ora actuala, la 84% in anul 2030 iar pentru petrol, de la 82% la 93% pentru aceeaşi perioadă. In ceea ce priveste dezvoltarea durabilă, trebuie remarcat faptul că, în anul 2007, sectorul energetic este, la nivelul UE, unul din principalii producători de gaze cu efect de seră. In cazul neluării unor masuri drastice la nivelul UE, in ritmul actual de evoluţie a consumului de energie si la tehnologiile existente în anul 2007, emisiile de gaze cu efect de sera vor creste la nivelul UE cu circa 5% şi la nivel global cu circa 55% pana in anul 2030. Energia nucleara reprezintă in acest moment in Europa una dintre cele mai mari surse de energie fără emisii de CO2. Centralele nucleare asigură in anul 2007 o treime din productia de electricitate din Uniunea Europeana,avand astfel o contribuţie reală la dezvoltarea durabilă. In ceea ce priveşte competitivitatea, piaţa internă de energie a UE asigură stabilirea unor preţuri corecte şi competitive la energie, stimulează economisirea de energie şi atrage investiţii în sector. Pe pieţele internaţionale de energie,,UE este tot mai expusă la instabilitatea şi creşterea preţurilor precum şi la consecinţele faptului că rezervele de hidrocarburi ajung treptat să fie monopolizate de un număr restrâns de deţinători. Efectele posibile sunt semnificative : de exemplu, în cazul în care preţul petrolului ar creşte până la 100 USD/baril în anul 2030, importul de energie în UE-27 ar costa circa 170 de mld. EUR, ceea ce înseamnă o valoare de 350 EUR/an pentru fiecare cetăţean al UE. Bazându-se pe procesul de consultare legat de Cartea sa verde publicată în 2006, Comisia a înregistrat deja progrese către o politică externă coerentă în domeniul energetic, astfel cum arată crearea unei reţele de corespondenţi însărcinaţi cu securitatea în sectorul energetic. Comisia propune o întreagă serie de măsuri concrete menite să consolideze acordurile internaţionale, cum ar fi Tratatul privind Carta energiei, regimul privind schimbările climatice de după Kyoto şi extinderea programului de comercializare a emisiilor către partenerii mondiali, precum şi extinderea acordurilor bilaterale cu ţări terţe pentru ca energia să devină o parte integrantă a tuturor relaţiilor externe ale UE, îndeosebi a Politicii europene de vecinătate. Ca noi iniţiative majore, Comisia propune dezvoltarea unui parteneriat Africa-Europa şi a unui acord internaţional privind eficienţa energetică.
3.4 Promovarea surselor energetice regenerabile Dacă in anii ’70 energia verde era considerată o utopie si tratată ca un vis al cercetătorilor, situaţia s-a schimbat de-a lungul anilor şi viziunea unui “viitor solar” a devenit un subiect de dezbatere.
Sursele de energie noi si regenerabile ( biomasa, energia solară, energia vântului, hidroenergia, pila fotovoltaică etc ) au devenit deja, pentru tările industrializate, obiective naţionale în structura producţiei lor de energie2. Aceasta s-a întâmplat mai ales ca urmare a două evenimente. Primul a fost publicarea in 1972 a raportului “The Limits to Growth” a Clubului de la Roma, iar al doilea l-a reprezentat prima criză a petrolului şi criza energetică din 1973/1974. Raportul prevedea încă de atunci o reducere dramatică a resurselor energetice clasice şi o creştere rapidă a poluării mediului. Concurenţa celor două evenimente a adus în discuţie chestiunea siguranţei în alimentarea cu energie. În acest context, energia regenerabilă a fost privită pentru prima oară ca o posibilă soluţie alternativă la petrol. Când preţul petrolului a scăzut brusc în anii 80, viziunea “solară” şi-a pierdut din nou atractivitatea. Şi totuşi, evoluţiile ulterioare au confirmat concluziile Clubului de la Roma, iar problemele de mediu au început să se discute la scară planetară, mai ales după Conferinţele de la Rio (1992) şi Kyoto (1997). Protecţia mediului şi nevoia asigurării unei dezvoltări durabile (concept lansat la Rio), au fost argumentele reconsiderării energiilor noi si regenerabile pentru producţia la scară industrială. Evaluarea CE realizată în 2007 privind progresele făcute în dezvoltarea SRE a ajuns la următoarele concluzii: • La nivel comunitar, s-a stabilit ca, până în 2010, un procent de 21% energie electrică produsă în statele membre UE să provină din surse regenerabile de energie. Acest obiectiv a fost prevăzut de Directiva nr. 2001/77/EC privind promovarea energiei electrice produse din surse regenerabile de energie, care stabileşte obiective naţionale diferenţiate. Având în vedere politicile actuale şi eforturile realizate, se aşteaptă atingerea unei ponderi de 19% până în anul 2010. În acest context, UE, după toate probabilităţile, îşi va atinge obiectivele privind energia regenerabilă stabilite pentru anul 2010. • Hidrocentralele de mică şi mare capacitate reprezintă încă cea mai importantă sursă de producere de energie electrcă din surse regenerabile, contribuind cu 10% la consumul total de energie electrică în anul 2005. • UE rămâne liderul mondial în ceea ce priveşte energia eoliană, deţinând 60% din producţia mondială de energie electrică din această sursă. Din anul 2000 până în anul 2007, capacitatea de producere a energiei electrice din sursă eoliană a crescut cu mai mult de 150% în UE. • Energia din biomasă constituie 2% din consumul total de energie electrică al UE. Producţia totală de biomasa a crescut cu 18% în 2002, 13% în 2003, 19% în 2004 şi 23% în 2005. • Puterea fotovoltaică totală instalată în UE a înregistrat o continuă creştere în ultimii cinci ani, cu o rată de creştere anuală medie de 70%. • În privinţa progreselor înregistrate de Statele – Membre (UE 25) în utilizarea surselor regenerabile de energie, 9 State-Membre au înregistrat progrese semnificative în domeniu iar 11 State-Membre nu au realizat ţintele propuse. • Raportul cuprinde de asemenea un număr de 8 acţiuni recomandate de Comisie, printre care implementarea Directivei privind energia electrică produsă din surse regenerabile de energie, înlăturarea barierelor administrative, îmbunătăţirea schemelor-suport, implementarea Planului de Acţiune privind Biomasa, elaborarea unui nou cadru legislativ pentru promovarea surselor regenerabile de energie.
3.4.1 ROLUL ENERGIEI NUCLEARE IN EUROPA Atunci când vorbim despre viitorul energetic şi climatic al Europei, există un aspect de care nu putem face abstracţie, problema energiei nucleare. Consiliul European a dorit să lanseze o dezbatere deschisă, structurată şi fără tabuuri pe tema avantajelor şi pericolelor care derivă din utilizarea energiei nucleare. Această dezbatere va începe la Bratislava, cu ocazia lansării primului forum european privind energia nucleară. Realitatile energetice in Europa In prezent, energia nucleara reprezinta aproximativ 30% din totalul de energie electrica furnizata in Europa. Cele mai mari capacitati de generare a energiei nucleare se afla in
urmatoarele tari: Franta (63 GW), Rusia (22 GW), Germania (20 GW), Ucraina (13 GW), Regatul Unit (12 GW) si Suedia (9 GW). Ca urmare a accindentului de la Cernobil din1986, o serie de tari din Europa au inchis capacitatile de producere a energiei nucleare. In acelasi timp, toate scenariile viitoare sugereaza ca cererea de energie va creste masiv in intreaga lume, si se asteapta ca cresterera competitiei pentru resursele de energie, insotita de cresterea pretului la energie, sa schimbe scena energetica pe plan global si rolul Europei pe aceasta. Cum vor afecta aceste schimbari sectorul energetic din Europa? Procesul politic este in desfasurare. Europa (fara Rusia) importa in prezent 50% din energia folosita si se asteapta ca aceasta cifra sa creasca pana la aproximativ 70%pana in 2030. Studiul CME demonstreaza ca multe tari europene arata un interes major pentru energia nucleara, ca un mod de abordare a acestor provocari si ca un mijloc de introducere in mixul de energie a surselor de energie cu emisii scazute de carbon. In ceea ce priveste alegerile viitoare in domeniul energiei, Europa se afla in prezent la o rascruce: mai mult de 80% din capacitatea instalata (in prezent mai mult de 1000 GW) va fi mai veche de 30 de ani pana in anul 2020. Aceasta inseamna ca un numar mare de centrale electrice vor fi dezafectate in perioada 2010 – 2030; aceasta este o provocare majora, dar si o oportunitate unica, din moment ce alegerile facute astazi vor trasa viitorul energiei in Europa in urmatoarele decenii.
3.5.Pieţe de energie/serviciul public UE a inceput procesul de liberalizare al pietelor de electricitate în anul 1996 prin Directiva 96/92/CE şi a celei de gaze naturale prin Directiva 98/30/CE din 1998. Prin Regulamentul 1407/2002 CE, s-au pus bazele funcţionării sectorului extractiv a huilei, în condiţiile pieţei libere după anul 2011. In 2003, au fost adoptate doua noi Directive care înlocuiesc vechile directive şi accelerează procesul liberalizării şi formării unei pieţe interne europene de energie (Directiva 2003/54/CE pentru energie electrică şi Directiva 2003/55/CE pentru gaze naturale). Piaţa de energie electrică se compune din două secţiuni: • piaţa angro, în care energia electrică este cumpărată în vederea revânzării iar tranzacţiile se desfăşoară între producători şi furnizori licenţiaţi; • piaţa cu amănuntul, în care energia electrică este cumpărată în vederea consumului propriu iar tranzacţiile se desfăşoară între furnizori şi consumatorii de energie.
Reglementarea activitatilor cu caracter de monopol natural (transport şi distributie) s-a realizat pe principii de transparenta, acces nediscriminatoriu la retea si recunoasterea costurilor justificate. Incepand din anul 2005, tarifele reglementate pentru utilizarea retelelor se calculeaza pe baza metodologiilor de tip plafon. Deschiderea pieţei de energie electrică a început în anul 2000, iar din anul 2005 toti consumatorii,cu exceptia celor casnici au devenit eligibili, ceea ce corespunde unui grad de deschidere a pietei de energie electrică de 83,5%. Liberalizarea integrala a pietei de energie electrica, inclusiv pentru consumatorii casnici a avut loc la data de 01.07.2007. Piata angro de energie electrica s-a extins si perfectionat prin introducerea in 2005 a patru noi platforme de tranzactionare: • Piata pentru Ziua Urmatoare ,organizata si administrata de Operatorul pieţei angro de energie electrică, SC Opcom SA; • Piata de echilibrare, organizata si administrata de Transelectrica; • Piata Centralizata a Contractelor Bilaterale, organizata si administrata de SC Opcom SA ; • Piata Centralizata a Certificatelor Verzi, organizata si administrata de SC Opcom SA. SC Opcom SA actioneaza ca operator de decontare pentru pietele centralizate (piata pentru ziua urmatoare, piata de echilibrare, piata centralizata a certificatelor verzi). SC Opcom SA a pus în funcţiune în anul 2007 Piaţa Centralizata pentru Contracte Bilaterale de Energie Electrică cu Negociere Continuă (Forward) , ca prim pas în dezvoltarea de produse financiare asociate energiei. Acest model de piaţă este adoptat de toate ţările europene dezvoltate. In anul 2007, Romania este singura tara din regiune organizatoare a unei piete pentru ziua urmatoare si a unei piete functionale de echilibrare. Astfel, pe lânga tranzactionarea prin contracte, participantii la piata angro de energie electrica au posibilitatea participarii voluntare la o piata fizica de energie organizata pe termen scurt, cu o zi inaintea zilei de dispecerizare (Piata pentru Ziua Urmatoare), operata de SC Opcom SA. Piata de echilibrare are ca principal scop compensarea abaterilor de la valorile programate ale productiei si consumului de energie electricã, fiind obligatorie tuturor capacitatilor de productie disponibile. Piata Centralizata si piata de tip forward a Contractelor Bilaterale asigura transparenta contractarii bilaterale, venind totodata in intampinarea recomandarilor Comisiei Europene, Consiliului European al Reglementatorilor Europeni si Bancii Mondiale pentru infiintarea unei burse regionale de contracte. Sustinerea productiei de energie electrică din surse regenerabile se realizează prin Certificatele Verzi tranzactionate pe Piata concurentiala de Certificate Verzi, si cote obligatorii pentru furnizori. Fiecare furnizor este obligat sa achizitioneze anual o cantitate de Certificate Verzi, proportionala cu cantitatea de energie electrica vanduta consumatorilor de catre respectivul furnizor. Tranzactiile cu certificate verzi se pot desfasura in cadrul pietei centralizate operate de SC Opcom SA sau prin contracte bilaterale. SC OPCOM SA administreaza piata de certificate verzi centralizată/bilaterală şi registrul certificatelor verzi.
CAP.4
DIMENSIUNEA MEDIULUI ÎN POLITICA DE ENERGIE Principiile de bază ale politicii de mediu a UE se regăsesc în al 5-lea şi al 6-lea Program de Acţiune pentru Mediu, în Tratatul de la Amsterdam , în Procesul Cardiff, şi au fost sintetizate pentru a fi mai uşor aplicate în procesul extinderii UE. Obiectivele principale de mediu care se regăsesc în politica de energie se referă la minimizarea impactului de mediu şi dezvoltarea unui sistem energetic durabil, Minimizarea impactului de mediu are trei direcţii principale de acţiune: înlocuirea energiilor poluante cu altele mai puţin poluante, introducerea tehnologiilor de reducere a emisiilor de gaze şi creşterea eficienţei energetice. În ce priveşte impactul asupra mediului, cele mai serioase probleme se referă la ploile acide, calitatea aerului, schimbările climatice, rezervele de resurse energetice şi chestiunile legate de utilizarea energiei nucleare, ca un caz aparte. În domeniul schimbărilor climatice, strategia europeană se bazează pe ţintele stabilite prin Protocolul de la Kyoto. Instrumentele de lucru pentru atingerea ţintelor sunt eficienţa energetică, creşterea ponderii resurselor regenerabile, inovarea tehnologică şi cercetarea. La 10 ianuarie 2008, Uniunea Europeana a prezentat o noua politica energetica, ce cuprinde propuneri referitoare la cresterea utilizarii combustibililor alternativi si la reducerea consumului energetic, pe fondul modificarilor climatice, precum si masuri destinate reducerii dependentei fata de furnizorii externi. Comisia Europeana a redactat propuneri referitoare la crearea unei politici energetice comune, la nivelul celor 27 de state membre ale blocului comunitar, in conditiile in care importurile de petrol au fost afectate in ultima vreme de o disputa comerciala intre Rusia si Belarus. Noua tinta fixata de Uniunea Europeana este mai ambitioasa decat obiectivul anterior, care prevedea reducerea emisiilor de dioxid de carbon cu 8 %, in perioada 2008 – 2012. Mai multe state se confrunta cu dificultati in incercarea de a respecta vechiul obiectiv, aprobat inainte de extinderea Uniunii Europene in anul 2004. Printre elementele esenţiale ale noului pachet de măsuri se numără: •
•
•
extinderea sistemului actual de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (valabil din 2005), astfel încât să includă toţi marii poluatori industriali (de tipul termocentralelor), dar şi alte gaze cu efect de seră, precum oxizii de azot (îngrăşămintele) şi perfluorocarburile (aluminiul); stabilirea unor obiective de reducere a emisiilor pentru sectoare care nu sunt reglementate de sistemul ETS de comercializare a certificatelor de emisii (de ex., transporturi, construcţii, agricultură) – pentru fiecare ţară a fost stabilit un obiectiv naţional realist, în cadrul unei repartizări bazate pe o metodologie solidă; fixarea pentru fiecare ţară a UE a unui obiectiv obligatoriu din punct de vedere juridic de creştere a ponderii energiei regenerabile în ansamblul resurselor energetice;
Comisia Europeană este conştientă de costurile implicate. Potrivit estimărilor, noile acţiuni de luptă împotriva schimbărilor climatice generează costuri care se situează sub 1% din produsul intern brut – ceea ce se traduce printr-o contribuţie de aproximativ 150 de euro pe cap de locuitor până în anul 2020! În schimb, lipsa acţiunii ne-ar putea costa mult mai mult – între 5 şi 20% din PIB (raportul Stern). În plus, reducând importurile de petrol şi gaz, ca urmare a deciziei UE de a consolida securitatea energetică, s-ar putea realiza o economie de 50 de miliarde de euro anual. Se speră că noul pachet de măsuri va fi adoptat până la sfârşitul anului 2008 .
Uniunea Europeana are ca obiectiv, in cadrul noii politici energetice, diminuarea emisiilor de gaze cu efect de sera cu cel putin 20 % pana in anul 2020. Obiectivul actual stabileste un nivel de 12 % pana in anul 2012. .
CONCLUZII Noul plan energetic al UE = mai multă securitate, mai puţină poluare
Uniunea Europeană nu îşi poate atinge obiectivele privind energia şi schimbările climatice singură. Are nevoie să conlucreze atât cu ţările dezvoltate şi cu cele în curs de dezvoltare, cât şi cu consumatorii şi producătorii de energie. Uniunea Europeană va dezvolta mecanisme de solidaritate eficiente pentru a putea face faţă crizelor legate de aprovizionarea cu energie şi pentru a dezvolta în mod activ o politică externă comună în domeniul energetic, astfel încât să se exprime din ce în ce mai mult „cu o voce comună” faţă de ţările terţe. Se va angaja pe calea dezvoltării unor adevărate parteneriate energetice cu furnizorii, bazate pe principiile transparenţei, predictibilităţii şi reciprocităţii. ”Mesajul principal este ca Europa trebuie sa vorbeasca pe o singura voce. Statele membre trebuie sa dea Bruxelles-ului competente de a aborda problemele de securitate energetica prin includerea acestora in domeniul politicii externe, prin numirea unui reprezentant special al UE pentru Energie aflat sub autoritatea inaltului reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate, Javier Solana, si, pe de alta parte, prin includerea intereselor noastre politice in toate acordurile pe care le incheiem cu terte tari. Asta inseamna ca nu le permitem furnizorilor externi sau tarilor de tranzit sa ne trateze diferit. Sunt niveluri diferite de securitate energetica in interiorul Uniunii Europene, dar putem contracara aceasta situatie prin actiune comuna.” (
Jacek Saryusz-Wolski, seful Comisiei de Afaceri Externe a Parlamentului European)
BIBLIOGRAFIE -Lucrare elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02(Lucrarea face parte din Seria Micromonografii - Politici Europene,.) -Comunicarea (528/07 ) Comisiei catre Consiliul Europei si Parlamentului European-O politica energetica pentru Europa -Cadran Politic – revista de analiza si informare -Ziarul de Iasi-28/01/2008 –articol semnat de Alexandru Lazescu -Link-uri externe Infoeuropa
