Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume , reflectate întrun text poetic studiat din opera lui Nichita Stănescu . În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:- evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o tipologie, într-un curent cultural/literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică; - prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la două imagini/ idei poetice; - sublinierea a patru elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a poetului (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă, simbol central, figuri semantice – tropii, elemente de prozodie etc.);- exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea
despre lume sunt reflectate în textul poetic ales. Nichita Stanescu - Lectia despre cub
Nichita Stănescu este considerat considerat a fi unul dintre inovatorii limbajului poetic în literatura romana alături de Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi. Astfel, conform opiniei lui Eugen Lovinescu, Nichita Stănescu schimbă sensul şi planul speculaţiei poetice, lirismul sau fiind „neaşteptat „neaşteptat şi atentează” la înţelegerea cititorului. Nicolae Manolescu surprinde, de asemenea, în poezia stănesciana „o răsturnare de percepţii”, percepţii”, „o metafizică a realului şi o fizică a emoţiilor”.Nichita Stănescu este reprezentant al generaţiei anilor '60, exprimându-şi epoca şi contribuind în mod decisiv la constituirea ei prin ideologia sa poetica. Poezia “ Lecţia despre cub” cub” de Nichita Stănescu, cu care se deschide volumul volumul intitulat programatic „Opere imperfecte”, constituie o arta poetica neomodernistă, poetul exprimândusi direct convingerile despre creaţie, despre menirea operei de artă, si despre rolul creatorului. Artele poetice moderniste si neomoderniste nu privesc creaţia din exterior, ci din interior punând-o în centrul universului celui care o creează. Fiind o poezie neomodernistă ea se caracterizează caracterizează prin forţa f orţa limbajului, prin capacitatea cuvintelor de a exprima altceva decât lumesc, de a deveni deveni „ necuvinte” deoarece, precum precum spune si poetul, în lumea poeziei poeziei se folosesc necuvinte. Poezia neomodernistă neomodernistă se caracterizează prin capacitatea cuvintelor de a deveni necuvinte de a se încărca cu semnificaţie metaforică. Astfel „ Lecţia despre cub” devine o meditaţie asupra asupra creaţiei exprimată metaforic metaforic prin substantivul substantivul „cub” si evidenţiază evidenţiază faptul ca frumosul artistic se naşte paradoxal prin imperfecţiunea creaţiei, a formei finite a acesteia. Fiind o arta poetica, poezia are ca tema creaţia si evidenţiază procesul care duce la naşterea unei opere de arta neomoderniste. Încă de la început, prin verbele reflexiv impersonale ( „ se ia”, „ se ciopleşte”…etc) ciopleşte”…etc) poezia se apropie de modelul unui text injonctiv si respectă tiparul descrierii procedurale;alături procedurale;alături de verbe, un rol important in acest sens îl are locuţiunea adverbială „ după aceea”. Atât modul si timpul verbelor cat si elementul aflat in centrul descrierii permit identificarea a doua mari secvenţe poetice . Prima, prezintă procesul de creaţie, a operei de artă, a cubului cu „un colţ sfărâmat” iar a doua reacţia celor care privesc opera fără a înţelege esenţa ei. In prima secvenţa sunt identificate trei idei poetice în centrul cărora se afla simbolul principal al poeziei, „cubul”.Acesta „cubul”.Acesta sugerează ideea de perfecţiune, iar aceasta idee ii este atribuită operei de artă. Incipitul poeziei este prozaic (realist) : „ se ia o bucată de piatră” si nu trădează, la prima lectura, metafora conţinută. conţinută. Piatra simbolizează lumea lumea reală care este pentru orice operă creată, sursă de inspiraţie. Articularea nehotărâta a substantivului „ bucată” ilustrează faptul ca orice aspect al lumii reale, indiferent de condiţia sa, poate sta la baza creaţiei. De
altfel, incipitul conţine etapele muncii artistului pentru care scopul iniţial este obţinerea formei perfecte. Verbele „se ciopleşte”, „ se lustruieşte”, „ se răzuieşte” exprima acţiune ce presupune tot mai multă fineţe, iar fiecărui verb îi este asociat un instrument-metaforă: „dalta de sânge”; „ochiul lui Homer” si „raze”. Acestea sunt expresiile efortului creator care presupune durere si sacrificiu, privire întoarsă spre sine ( supraprivire) şi cunoaştere. Cea dea doua idee circumscrisă primei secvenţe ţine de nevoia de iubire, de trăirea subiectivă, exprimată prin gestul sărutului, semn nu doar al adoraţiei ci si o modalitate de a transfera starea afectiva a creatorului si a lumii întregi asupra operei de artă: „ se săruta de nenumărate nenumărate ori cubul/ cu gura ta, cu gura altora/ si mai ales cu gura infantei.” Distrugerea perfecţiunii perfecţiunii formale , ultima idee dezvoltată în secvenţă, reprezintă momentul final al creaţiei. Renunţarea la perfecţiunea creată e necesară şi e realizată însuşi de creator. Instrumentul folosit pentru anularea perfecţiunii este ciocanul iar gestul e realizat cu rapiditate( „ brusc”). Mesajul este prin urmare, acela că creatorul neomodernist îşi trece prin etape diferite creaţia construind perfecţiunea clasică, transferând asupra ei sensibilitatea romantică dar distrugând convenţionalul, convenţionalul, atât la nivel lingvistic cat si la nivel prozodic. În centrul celei de-a doua secvenţe poetice se afla receptarea umană. Privirea receptorului, r eceptorului, umanitatea însăşi, interpretează imperfecţiunea imperfecţiunea creaţiei ca semn al incapacităţii omului de a o depăşi, în timp ce tonul de regret demonstrează contrariul: dificultatea receptorului de a depăşi nevoia de a vedea forma perfectă. perfectă. Repetarea pronumelui nehotărât nehotărât „toţi” are rolul de a accentua diferenţa ireconciliabilă dintre creator si public, iar exclamaţia : „ Ce cub perfect ar fi acesta,/ de n-ar fi avut un colţ sfărâmat” evidenţiază atitudinea mulţimii în faţa unei creaţii care nu corespunde viziunii ei faţa de artă. Tema creaţiei şi viziunea neomodernistă despre lume se reflectă in mod direct in textul liric. Fiind o artă poetică, poezia „ Lecţia despre cub” de Nichita Stănescu transmite concepţia autorului despre raportul dintre tradiţional si modern in procesul creaţiei, despre modul in care estetica neomodernistă vede relaţia cu poezia clasică. Procesul creaţiei este surprins prin metafore şocante, cuvintele pierzându-si sensul uzual şi încărcându-se de noi semnificaţii, fiindcă dacă realitatea acestei lumi se exprimă in cuvinte, realitatea poeziei se exprimă în „necuvinte”. „necuvinte”. Viziunea despre creaţie se exprimă in mod original, poezia transmiţând mesajul ca poezia neomodernistă neomodernistă are ca punct de plecare plecare „dulcele stil clasic”, pe care îl transcede, iar încălcarea convenţiei, convenţiei, , posibilă prin efort, poate fi f i percepută ca distrugere şi imperfecţiune. Este evident ca titlul poeziei sugerează caracterul caracterul didactic al demonstraţiei prin substantivul „lecţie”, autorul anunţându-si anunţându-si astfel intenţia de a explica naşterea naşterea unui element care alcătuieşte universul : „ cubul imperfect”, simbol al poeziei neomodernistă, al unei noi viziuni despre creaţie. Referindu-se la această poezie, Ion Pop afirmă că este „o compoziţie reducerea in prim plan a problematicii creaţiei. Cel care demonstrativă care sugerează reducerea instruieşte este din nou un poeta artifex conştient de mijloacele sale si calculându-si până şi neîmplinirile. Oricine poate vedea in propria lecţie o glosă simbolică pe tema esteticii imperfecţiunii, atât de caracteristică poeziei si artei moderne: voit imperfectă , opera trebuie să rămână deschisă, asigurându-şi asigurându-şi astfel o nouă viaţă în imaginaţia contemplatorului.” Nichita Stănescu este unul dintre reprezentanţii poeziei neomoderniste care a impus o noua paradigmă prin metaforele şocante, neobişnuite, prin desemantizarea desemantizarea limbajului, prin plasarea unor convenţii poetice clasice in contexte noi.
