Universitatea Bucureşti Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”
„ Mitul lui Osiris şi Isis şi naşterea faraonului”
Susţinător: Niculae Marius Gabriel. Anul III Gr.11 Coordonator: Asist.drd. Tudor Florin
Bucureşti 2008
Planul lucrării:
Introducere; I.
Mitul lui Osiris şi Isis;
II.
Naşterea faraonului; a) genealogia faraonului
III.
Faraonul şi riturile legate de cultul său;
Concluzii.
2
Introducere Religia vechilor egipteni este mai chiar veche decât istoria lor cunoscută. Sistemul religios al vechiului Egipt exista de peste 3000 de ani. În această religie erau întâlniţi 2000 de zei, care au luat formele tuturor creaturilor cunoscute: om, animal sau erau prevăzuţi cu capete de animale şi corpuri umane, inclusiv Anubis zeul îmbălsămării, care avea un cap de şacal. De asemenea, printre aceste zeităţi se numărau: pisica Bastet, Thoth cu cap de ibis, precum şi alţii sub înfăţişarea unor vaci, insecte şi chiar hipopotami. Zeul Amon, protectorul oraşului Teba, a devenit extrem de important, identificându-se probabil cu zeul Soare, Ra, şi devenind astfel conducătorul divin, Amon-Ra. Un al grup de legende îl aveau ca protagonist pe zeul Osiris, care a fost ucis, apoi a înviat datorită eforturilor soţiei sale Isis şi a fiului său Horus. Osiris a avut o importanta majoră în religia egipteană, fiind judecătorul de după moarte, având puterea de a da sau de a lua viaţa eternă. Cea mai mare parte a existenţei egiptenilor era o pregătire pentru moarte. Pe lângă faptul că trebuia să ducă o viaţă cinstită, egipteanul trebuia să aranjeze să fie mumificat, să-şi aprovizioneze mormântul cu hrană adecvată şi confort pentru eternitate şi să execute ritualurile din Cartea Morţilor, pentru a fi capabili să învingă pericolele călătoriei pe tărâmul celalalt. Cele mai splendide morminte au fost piramidele construite de regii celei de-a patra dinastii (2613-2494 î.H.). Alţi conducători erau aşezaţi după moarte în morminte săpate în stâncile din Valea Regilor. Stabilirea religiei egiptene a impresionat profund popoarele care au intrat în contact cu aceasta; schimbările ce au avut loc de-a lungul anilor au implicat doar înglobarea unor noi culte însă fără conflicte semnificative. Singura excepţie a fost în timpul domniei faraonului Akhenaton (1360-1340 î.H.), care a promovat cultul unui singur zeu soare numit Aton şi a fondat un nou oraş de cult Akhetaton (în prezent Tell-elAmarna). Akhenaton poate fi privit din două ipostaze: fie cea a unui monoteist, fie din ce a unui fanatic necruţător. Revoluţia religioasa nu a dăinuit după moartea sa, forţele ce i s-au opus făcând tot posibilul să înlăture memoria existentei lui.1 1
http://www.egipt.3xforum.ro/post/9/1/Zei_si_mituri/.
3
Succesorul lui, Tutankamon, va prelua prerogativele tatălui său, Akhenaton, pentru a restabili ordinea sacră care se întemeia pe funcţia preoţească a faraonului. Identitatea dintre faraon şi zeul Horus (zeul şoim), era la baza acestei funcţii preoţeşti, care îi oferea privilegiul săvârşirii actelor cultice, fiind legătura vitală dintre zei şi oameni. Religia era centralizată sub egida faraonului.2 I. Mitul lui Osiris şi Isis Pentru egipteni faraonul este un zeu viu, el aparţine lumii zeilor nu lumii oamenilor. În fiinţa sa divină se întemeiază dreptul de stăpân al ţării Egiptului. După o concepţie străveche egipteană, cel mai mare şi mai puternic dintre zei locuieşte în faraon ca întru-n animal sacru : regele este deci încarnarea celui mai puternic dintre zei. Această încarnare ţine de funcţia regelui şi după moartea sa trece în alt rege.3 Această divinitate a sa este rodul unui mit, cel mai reprezentativ de altfel printre miturile existente în această cultură şi care se pare că ar fi trecut chiar dincolo de hotarele Egiptului, bucurându-se de popularitate printre toate culturile lumii. Textele piramidelor ne îngăduie să-i dezvăluim legenda: „ Osiris a fost cel dintâi rege al pământenilor, un rege bun care i-a învăţat pe oameni agricultura, viticultura, meşteşugurile. El a stârnit gelozia fratelui său Seth (adeseori asimilat forţelor răufăcătoare ale deşertului): Seth l-a „legat” pe Osiris, l-a „ucis” şi i-a azvârlit cadavrul în apă. O tradiţie mai recentă, relatată de Plutarh, ni-l arată pe Seth tăindu-i trupul în paisprezece bucăţi, pe care le împrăştie pe pământ. Atunci Isis – sora – soţie a lui Osiris – şi Neftis (cealaltă soră a lui, soţia lui Seth), încep să-l jelească, iar toţi zeii la rândul lor îl plâng plini de amărăciune. Isis şi Neftis pornesc deznădăjduite în căutarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Osiris. Trupul acestuia e salvat de la descompunere de către Nut, mama sa, care îi împreunează oasele, îi aşează inima la loc şi îi lipeşte apoi capul – gesturi simbolice ale unei noi naşteri. După aceea Re îi insuflă viaţă, asigurându-i astfel definitiv învierea. În versiunile mai puţin vechi, Re trimite pe zeul-şacal Anubis ca să reconstituie trupul şi să „realizeze cea dintâi mumie, în timp ce Isis, transformată în pasăre, îi redă soţului ei suflarea, bătând din aripi şi rostind cuvinte magice, Isis zămisleşte un fiu, Horus, pe care-l creşte în taină, ascuns în mlaştinile Deltei, la adăpost de gândurile ucigaşe ale unchiului său Seth. La timpul 2
Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan şi Prof Dr. Remus Rus „ Istoria Religiilor”, Editura I.B.M.al B.O.R, Bucureşti, 1991, pp. 69-70 3 Constantin Daniel, „Cultura spirituală a Egiptului Antic”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1985, p.352.
4
cuvenit, Horus îşi va redobândi de la Seth moştenirea şi îşi va răzbuna tată”.4 Mitul spune ca bătălia dintre Seth şi Horus a durat 3 zile şi 3 nopţi, iar Seth a fost învins. Dar mamei sale, atotputernica zeiţă Isis, i s-a făcut mila de el şi a ordonat armatelor ce îl ţineau prizonier pe Seth să îl lase să plece. Când a văzut acestea, Horus s-a înfuriat fără măsura şi s-a răzvrătit împotriva mamei sale, tăindu-i capul. Atunci, zeul Toth, ce era zeul puterii, a transformat capul zeiţei în capul unei vaci şi l-a pus pe trupul zeiţei. Unii egiptologi consideră că, atunci când ziua începea să se micşoreze din cauza solstiţiului de vară, vechii egipteni credeau că lumina a fost furată de Seth de la zeii Horus sau Ra. De aceea, Seth a devenit simbolul răului, superstiţia cuprinzând şi fenomenele naturale ca tunete, fulgere, furtuni, pe care vechii egipteni nu şi le puteau explica. Textele mitologice din acea perioada atestă multe bătălii dintre Bine şi Rău. Forma lui Seth, ce apare în toate aceste texte, este un şarpe uriaş, ce este ajutat de alţi şerpi mai mici şi nenumărate vietăţi mici şi veninoase. Numele şarpelui era Apep sau Aaapef, nume ce a cunoscut în îndelungata istorie a Egiptului, numeroase variante. Armele acestui şarpe erau fulgerele, tunetele, ploaia şi întunericul. În schimb, Ra era înarmat cu căldura şi lumina. Rezultatul bătăliilor era întotdeauna acelaşi. Ra învingea, şarpele fiind pârlit de razele dogoritoare ale soarelui. Cea mai crâncenă variantă a acestei lupte îl înfăţişează pe Seth ce îl măcelăreşte pe Osiris, dar acesta este reconstituit de Isis cu ajutorul zeului Toth. Dintr-o scriere a marelui istoric grec Plutarh, mostrul mitologic grec Thypton era numit şi Seth, ceea ce înseamnă că între civilizaţia egipteană şi cea greacă au existat legături spirituale strânse. Pe lângă înfăţişarea de şarpe a zeului Seth, care este şi cea mai răspândită, mai apar şi reprezentări ale lui sub forma unui bărbat cu barba şi coada de animal şi urechi ascuţite. Uneori este însoţit de zeiţa răului Nephthys, care poartă pe cap o pereche de coarne de antilopă. Vechii egipteni asociau toate animalele care făceau rău cu zeul Seth, crezând că acestea sunt reîncarnarea lui pe pământ. De aceea, sacrificiul unor animale asociate cu Seth erau o parte importantă a ceremoniilor ce doreau îmbunarea zeului.5
4
Claire Laloutte, „Civilizaţia Egiptului antic”, vol.I, trad. de Maria Berza, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987, pp. 15-16 5 http://www.fanclub.ro/egiptul-antic-at4205.html
5
II Naşterea faraonului După maturizarea lui Horus, acesta îşi revendică drepturile de moştenitor al lui Osiris în faţa zeilor Eneadei şi îl atacă pe unchiul său Seth. După victorie Horus coboară în ţara morţilor şi anunţă ştirea cea bună şi este recunoscut drept succesor legitim al tatălui său fiind încoronat rege. În acest mod el îl trezeşte pe Osiris, „îi pune sufletul în mişcare”. Osiris este resuscitat ca persoană spirituală şi energie vitală, el este cel care va sigura de acum înainte fertilitatea vegetală şi toate forţele de reproducere. El este descris ca fiind Pământul întreg sau Oceanul care înconjoară lumea. Treptat Osiris simbolizează izvoarele fecundităţii şi ale creşterii, altfel spus, Osiris, Regele asasinat (faraonul decedat), asigură prosperitatea regatului condus de fiul său Horus (reprezentat de faraonul nou instalat).6 Cercetătorii mai noi, ca J. Gwzn Griffiths, consideră că Osiris este identificabil cu primul faraon din istoria egipteană care, murind, a fost îmbălsămat; dar această interpretare a mitului reconstituirii de către Isis a trupului tăiat în bucăţi a lui Osiris are la J. Gwzn Griffiths un caracter vădit euhemerist7, probabil sub influenţa istoricilor greci clasici (recunoscuţi pentru acest procedeu). Anunţând că a folosit sursele sacerdotale egiptene, Diodor din Sicilia îi atribuie lui Osiris numeroase acte arhetipale: abolirea antropofagiei, cultivarea grâului, orezului şi viţei de vie împreună cu modificarea hranei omeneşti, întemeierea oraşului cu 100 de porţi – Teba, iniţierea producerii armelor de vânătoare şi a uneltelor agricole. Dar Diodor din Sicilia, mai mult decât alţi autori antici include în mit legende de provenienţă fie grecească, fie obscură, într-o mixtură care scapă de sub control. După informaţiile aceluiaşi istoric, Osiris ar fi guvernat Egiptul fie cu 10 000 fie cu 23 000 de ani înainte de Alexandru Macedon. Miturile din acest tip de euhemerism se completează între ele, în opera sa civilizatoare, dup unele variante, Osiris era ajutat de scribul său Thot venerat de egipteni ca important zeu sapienţial, care le-a comunicat oamenilor artele şi ştiinţele, dând totodată nume tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Domnia lui Osiris a decurs sub semnul puterii de convingere şi nu al forţei de opresiune; Pe lângă agricultură, viticultură şi pomicultură, Osiris i-a învăţat pe oameni să-şi construiască oraşe spaţioase şi extindă sistemul canalelor de irigaţie pe solurile riverane ale Nilului. 6
Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, vol I, trad. de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pp. 101-102 7 mod de analiză a divinităţilor
6
Ceea ce reiese din mitul egiptean este că Osiris devine stăpânul regatului morţii, lăsând lui Horus celălalt regat. În această formă, cultul osiriac se extinde în tot Egiptul, Osiris devenind zeu naţional, ca domn divin al morţii, iar Horus, noul faraon, domn divin al celor vii.8 „Se ghicesc în linii mari, raporturile dintre Ra, Faraon şi cuplul Osiris-Horus. Soarele şi mormintele regilor constituiau cele două izvoare principale de sacralitate. După teologia solară, faraonul era fiul lui Ra; dar deoarece succeda suveranului decedat (Osiris), Faraonul era de asemenea Horus. O tensiune între aceste două orientări ale spiritului religios egiptean „solarizarea” şi „osirianizarea”, apare în funcţia regalităţii. La început Ra fusese considerat suveran al Vârstei de Aur, dar după Imperiul de mijloc acest rol i-a fost transferat lui Osiris. În ideologia regală, formula osiriană sfârşi prin a se impune, căci filiaţia Osiris-Horus garanta continuitatea dinastiei şi în plus, ea asigura prosperitatea ţării.”9 a) Genealogia faraonului
planşa I10
Termenii „zei” şi „eneadă” sunt deseori folosiţi ca sinonime. În accepţiunea ei clasică Eneada descrie relaţiile existente între nouă forţe 8
Victor Kernbach, „Dicţionar de Mitologie generală”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 445-446 9 Mircea Eliade, op. cit.,pp. 102-103 10 Miron Chio, „Civilizaţia Egiptului greco-roman. Plutarch - Despre Isis şi Osiris”, p.129 pe site-ul http://www.unibuc.ro/eBooks/istorie/ciho/contents.htm
7
fundamentale ale Universului egiptean. Între membrii eneadei există o relaţie de ordin genealogic (precum reiese din planşa I). În fruntea eneadei se află Atum cel care i-a dat naştere. În această ipostază el este „tatăl zeilor”, iar ca demiurg care se află la originea tuturor forţelor şi elementelor naturii, el este „stăpân al tot ceea ce există” şi „stăpân al limitelor cerului”. Paradoxal, Soarele poate fi perceput nu numai ca sursă a Eneadei, identificându-se cu Atum , dar şi ca produs al Eneadei prin identificarea cu zeul Horus. În calitate de fiu al lui Osiris şi Isis, Horus este cel de-al 10-lea membru al Eneadei. Horus ca „moştenitor al tatălui său”, este primul beneficiar al marelui ciclu natural încorporat în Eneadă. Horus se manifestă inclusiv în soare , el este „Horus în discul solar”, „stăpânul cerului”, „ şi „cel al zeiţei Nut pe zenit”. Semnificaţia numelui este probabil o referire la Soare ca „cel îndepărtat”. Sub acest aspect el este deseori numit ca „Horus al orizontului”, adică „Harakhti” sau „Soarele, Horus al Orizontului”. 11 III. Faraonul şi riturile legate de cultul său În dinastia a V-a când Ra devine zeul suprem, faraonul identificat cu Horus nu mai este zeu suprem, ci „zeu frumos”, sau „zeul cel bun” şi numai după moarte devine „zeul cel mare”. Purtând numele Horus, care îl arată ca fiu al zeului Horus, faraonul devine şi fiu al lui Osiris şi al zeiţei Isis. Pe de altă parte, ca fiu al unui faraon mort, asimilat morţii lui Osiris, noul faraon „Horus cutare” este iarăşi fiu al lui Osiris. În această calitate este moştenitorul lui Osiris care, a fost stăpânul întregului Egipt. Divinitatea regelui este perceptibilă şi în aspectul ei exterior : faraonul poartă două coroane – cea a Egiptului de sus şi cea a Egiptului de jos – apoi sceptrul, şarpele Uraeus din frunte, hieroglifa pentru viaţă, crucea ansată şi barba postişă. Curtenii numesc palatul orizont, iar venirea regelui e numită strălucirea lui. Faraonul se bucură de un cult al lui special, şi tot de asemenea cult se bucură şi faraonul mort, care este zeificat după moarte.12 Divinitatea faraonului există încă din pântecele maicii sale, dar ea este ascunsă şi trebuie dezvăluită oamenilor. Alegerea unui faraon este o lucrare a zeilor ; astfel proclamarea regelui de către căpeteniile Egiptului îşi avea corespondentul în consiliul zeilor, această hotărâre a zeilor se făcea de când viitorul faraon era copil. 11 12
ibidem, pp.129-130 Constantin Daniel, op. cit. p.353
8
Pentru început viitorul rege era recunoscut de zeiţa Buto ca fiul al ei numindu-l Horus, apoi era stropit cu apa curăţirii spre a dobândii puteri divine după care era încoronat de doi preoţi care purtau costumul şi masca zeilor Horus şi Seth.13 „Numele faraonului era înconjurat de un oval pe care egiptologii îl numesc de obicei cartuş. El este asemănător inelului š n în care este inserat numele unor zei sau chiar al unor animale sacre. Funcţia magică a inelului este protecţia magică în jurul regelui, garantând durata cât mai mare a numelui, adică a vieţii faraonului.”14 Titulatura regală conţine cinci titluri, însoţite de cinci nume, dintre care unele sunt acordate în momentul încoronării : - Numele Horus îl aşează pe suveran sub protecţia păsării sacre, patroană a oraşului Hierakonpolis; - Numele Nebty, „cele două Stăpâne”, îl pasează pe monarh sub tutele celor două zeiţe care patronează regatele de început: Nekhbet15, vulturul alb al Egiptului de Sus, Uadjit16, cobra Egiptului de Jos; - Numele Horus de aur leagă persoana regelui de cea a lui Horus solar şi ceresc; - Numele nesut-bit, „cel ce aparţine trestiei şi albinei”, pe care îl traducem prin „regele Egiptului de Sus şi de Jos”, îl asimilează pe suveranul egiptean cu flora şi fauna simbolică a fiecărei dintre cele două părţi constitutive ale regatului; - Numele de Fiu al lui Re îl leagă pe suveranul Egiptului de marea forţă cosmică a universului.17 În imperiul vechi se repeta anual ceremonia încoronării, dar mai târziu în locul ei s-a desfăşurat ceremonia heb-sed ( h b – ś d ) – aniversarea a trei zeci de ani, un fel de reluare a sărbătorii încoronării, destinată să garanteze perenitatea domniei, prin magia gesturilor şi a formulelor pronunţate.18 Spre a da forţe noi regelui şi spre a înlătura uciderea lui (cum se celebra în Africa atunci când regele îmbătrânea), egiptenii considerau că această sărbătoare îi da puteri imense bătrânului faraon. 19 Prin natura sa faraonul era superiorul firesc al întregului cler. El dispunea de puterea spirituală : el era cel care ridica temple, oficia în scenele rituale descrise de basoreliefuri şi picturi. Desigur el îşi delega de 13
ibidem, p. 356 ibidem, p. 354 15 zeiţă-vultur care a devenit zeiţa tutelară a sudului. Este întâlnită în multe reprezentări, iar imaginea vulturului întră simbolic în pieptănătura suveranului 16 zeiţă-cobră, ocrotitoare a regatului Egiptului de Jos. Cultul ei s-a extins din oraşul Buto, devenind mai întâi o antiteză a zeiţei-vultur Nekhbet; apoi ambele au constituit o unitate simbolică, după unificarea Egiptului. 17 Claire Lalouette, op. cit., pp.23-24 18 ibidem, p. 22 19 Constantin Daniel, op. cit. p. 359 14
9
obicei autoritatea marilor preoţi (la început fii suveranului exercitau această funcţie în marile sanctuare). Toate elementele conducerii se aflau în mâna regelui, o separare între puterea laică şi cea religioasă era imposibilă, fapt care avea să creeze mai târziu dificultăţi.20 Defunctul zeu odihnea, pentru eternitate, în sarcofagul său, în cavoul tainic al piramidei, ascuns sub uriaşa masă de zidire care constituie suprastructura monumentului. Ştim cât de importantă era îndatorirea de a conserva trupul mortului prin mumifiere şi un întreg arsenal de procedee şi metode cum sunt mormântul cu uşa falsă, statuile şi figurinele reprezentând dublul (ka) mortului în care spiritul său îşi afla refugiul, capul în care spiritul se poate anima prin ceremonialul numit „deschiderea gurii”, ofrandele de hrană şi mobilier, modelarea unor statuete de sclavi şi soldaţi etc. Puternice blesteme apărau mormintele de jefuitorii de morminte. Călătorii în trecere erau invitaţi să aducă ofrande, reale sau simbolice, morţilor, ca să le asigure hrană. Descântecele puse în morminte erau menite să uşureze trecerea mortului spre lumea de dincolo.21
20
Claire Lalouette, op. cit.,p. 25 Mircea Eliade şi P. Culianu „Dicţionar al religiilor”, ediţia a II-a, trad. de Cezar Baltag, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 128-129 21
10
Concluzii Egiptul era o ţară iubitoare de zei, locul privilegiat al unei reflecţii religioase intense. În centrul gândirii religioase era natura, îndeosebi zeul soarelui Ra, fapt care va alimenta nevoia de mituri a oamenilor. Cele prezentate până aici scot în evidenţă mitul egiptean, naşterea faraonului şi ritualurile mistice care aveau loc la încoronarea faraonului care se prelungeau pe tot parcursul domniei fiind semnificative şi pentru încetarea existenţei acestuia. a). Mitul îl avea ca protagonist pe zeul Osiris, care a fost ucis, apoi a înviat datorită eforturilor soţiei sale Isis care îi naşte un fiu Horus. Acesta devine succesorul tatălui său înlăturând pe unchiul său Seth ajunge rege în regatul celor vii, lăsând în grija lui Osiris regatul celor morţi, asigurându-se astfel echilibrul spiritual în întreg Egiptul; b). Horus, noul faraon, domnul divin al celor vii este cel care beneficiază primul de merele ciclu natural încorporat în Eneadă. El este arhetipul următorilor faraoni care îi moştenesc atributele divine şi în care se reîncarnează. c). Ritualurile legate de cultul faraonului îl situează pe acesta ca mijlocitor între zei şi oameni, mai mult aparţinând lumii zeilor şi care avea numeroase serbări cea mai importantă fiind cea jubiliară la treizeci de ani, când bătrânului faraon i de atribuiau puteri imense, iar ţara nu mai putea fi condusă de faraon ci de un coregent (de obicei fiul cel mare), care îi prelua din atribuţii. Înfăţişarea şi faptele zeilor au constituit obiectul unei elaborări lente, lăsată adeseori în voia tradiţiilor locale, înflorită cu mituri şi legende care au cutezat să explice lumea, toate acestea fiind produsul unei îndelungate gestaţii spirituale.
11
CUPRINS:
Planul lucrării………………………………..………………2 Introducere…………………………………………………..3 I.
Mitul lui Osiris şi Isis………………………………….4
II.
Naşterea faraonului...………………………………….6 a) Genealogia faraonului………………………………….7
III.
Faraonul şi riturile legate de cultul său………………..8
Concluzii……………………………………………….…..11 Cuprins…………………………………………………......12 Bibliografie………………………………………………....13 Abrevieri………………….………………………...………14
12
Bibliografie: Manuale, Dicţionare, enciclopedii: 1. Eliade, Mircea şi Culianu P. „Dicţionar al religiilor”, ediţia a II-a, trad. de Cezar Baltag, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996; 2. Kernbach, Victor „Dicţionar de Mitologie generală”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989; 3. Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru şi Rus, Prof Dr. Remus , „Istoria Religiilor”, Editura I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1991; • Studii de specialitate: 4. Chio,Miron „Civilizaţia Egiptului greco-roman. Plutarch Despre Isis şi Osiris”, pe site-ul http://www.unibuc.ro/eBooks/istorie/ciho/contents.htm; 5. Daniel, Constantin „Cultura spirituală a Egiptului Antic”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1985; 6. Eliade, Mircea „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, vol I, trad. de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981; 7. Laloutte, Claire „Civilizaţia Egiptului antic”, vol.I, trad. de Maria Berza, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987; • Adrese de internet: 8. www.egipt.3xforum.ro 9. www.fanclub.ro 10. www.unibuc.ro •
13
Abrevieri: Conf. = Conferenţiar Dr. = Doctor Ed. = Editura http = intranet (conexiune la nivel de ţară) Ibidem = tot acolo, în acelaşi loc (citat mai sus) I.B.M. B.O.R. = Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române Lect. = Lector Op. cit. = opere citato (lat.), în lucrarea citata Pr. = Preot p. = pagina pp. = paginile Trad. = traducere Vol. = volumul www = world wide web
14
