„Luceafarul” -Comentariu Literar-
Poemul LUCEAFARUL are ca punct de plecare un basm românesc, "Fata în gradina de aur", cules de calatorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l- a versificat într-o prima versiune, chiar sub acest titlu. Apoi, trecându-l printr-o serie de alte variante, marele poet l- a filtrat, restructurându-l
mereu si dându-i sensuri noi, pâna ce a devenit „ Luceafarul". În prima varianta versificata, Eminescu a pastrat basmul ca atare, evitând doar finalul brutal si punându-l pe zmeu sa rosteasca numai un blestem: "Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata!". Î n basm, Zmeul, care ceruse Creatorului Creatorului sa fie dezlegat de nemurire, pentru pentru dragostea pe care i-o purta fetei de împarat,, dar aceasta se îndragosteste de un pamântean, Florin. Întorcându -se, Zmeul îi vede împreuna si, ca sa se razbune, razbune, pravaleste o stânca peste cei doi îndragostiti. în varianta versificata, Eminescu modifica razbunarea Zmeului, acesta capatând detasarea superioara specifica geniului, transformând-o într-un blestem: "Fiti fericiti - cu glasu-i stins a spus - / Atât de fericiti, cât viata toata/ Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata". Lectura poemului "Luceafarul" s-a facut la "Junimea" înainte de aparitia lui în "Almanahul
Societatii Academice Social-Literare "România Juna" din Viena, în 1883. în acelasi an, poemul a fost
reprodus în revista "Convorbiri literare" si în revista "Familia", iar la sfârsitul anului a aparut în prima editie de "Poezii" , îngrijita de Titu Maiorescu. car e tema romantica a conditiei omului de geniu "Luceafarul" este un poem filozofic, în care capata stralucire desavârsita. Problema geniului este ilustrata de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careia cunoasterea lumii este accesibila numai omului superior, singurul capabil sa depaseasca sfera subiectivitati i, sa se depaseasca pe sine, în altându-se în sfera
obiectivului. Spre deosebire de el, omul obisnuit nu se poate înalta deasupra concretetii vietii, nu -si poate depasi conditia subiectiva Primul tablou
din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar (geniu,
fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este grava, solemna. Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului, Luceafarul de seara se indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi sentiment.
In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descintec. Descifrind alegoria, putem spune ca sensul ei este ca paminteanul aspira catre absolut.In timp ce spiritul simte nevoia concretului. Pentru a-l putea chema linga ea fata foloseste descintecul: "Cobori in jos Luceafar blind ..." .
Fiintele supranaturale au posibilitatea de a se metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tinar palid, cu parul de aur si ochi scinteietori, purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea: "- Din sfera mea venii cu greu/ Ca sa te-ascult s-acuma. /si soarele e tatal meu. /Iar noaptea-mi este muma." .
Din nou o cheama pe fata în lumea lui, oferindu -i de data aceasta co smosul, pe cerurile caruia ea va fi cea mai stralucitoare stea. Fata îl refuza si de aceasta da ta, desi frumusetea lui o impresioneaza puternic: "- O, esti frumos, cum numa-n vis /Un demon se arata./ Dara pe calea ce-ai deschis /N-oi merge niciodata". Ideea apartenentei geniului la nemurire este exprimata sugestiv, cu
claritate în strofa urmatoare: "- Dar cum ai vrea sa ma cobor?/ Au nu-ntelegi, tu oare. /Cum ca eu sunt nemuritor. /si tu esti muritoare?" .
Fata însa nu poate accede la lumea lui si nici nu -l poate întelege ("Desi vorbesti pe înteles/ Eu nu te pot pricepe", asa ca îi cere sa devina el muritor si sa vina în lumea ei: "Dar daca vrei cu crezamânt Sa te-ndragesc pe tine, Tu te coboara pe pamânt, Fii muritor ca mine." . Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este ilustrata de intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renuntarea la nemurire .Luceafarul pleaca spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire, "S-a rupt din locul lui de sus/ Pierind mai multe zile.". Tabloul al II-lea Acest
tablou se desfasoara in plan terestru, in plan uman, este idila dintre
Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pe Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste: "-Daca nu stii, ti- as arata/ Din bob în bob amorul (...) si ochii tai nemiscatori / Sub ochii mei râmâie (...), Când fata mea se pleaca -n jos,/ în sus ramâi cu
fata (...) Când sarutându-te ma-nclin./ Tu iarasi ma saruta". Tabloul al III-lea este
dominat de planul universal-cosmic, Luceafarul esle Hyperion, iar fata
este motivatia calatoriei, simbolul iubirii ideale. Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în
care natura este fascinanta, Emineseu lasând scurte referiri la ideea filozofica a timpului si a spatiului universal, trimitând totodata si la geneza Universului: "Porni luceafarul. Cresteau /In cer a lui aripe. /si cai de mii de ani treceau / In tot atâtea clipe. /Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de slele/ Parca un fulger ne-ntrerupt /Ratacitor prin ele /si din a duiosului vai, /Jur- împrejur de sine./ Vedea ca-n ziu a ce dintâi/ Cum izvorau lumine;" .
Calatoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizeaza drumul cunoasterii si totodata motivatia
meditatiei pe care Eminescu o face asupra conditiei omului de geniu în raport cu oamenii obisnuiti, dar si cu idealul spre care aspira acesta. Setea de cunoastere a omului de geniu ("o sete care-l soarbe") face ca Hyperion sa mearga la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire pentru a descifra
taina iubirii absolute, în numele careia este gata de orice sacrificiu: "Reia-mi al nemuririi nimb/ si focul din privire./ si pentru toate da- mi în schimb/ O ora de iubire..." .
Demiurgul îi refuza lui Hyperion dorinta, prin exprimarea ideii ca omul este muritor, nu -si poate determina propriul destin si se bazeaza numai pe noroc, în antiteza cu omul de geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar si neînteles de societate: "Ei doar au stele cu noroc/ si prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici t imp, nici loc, / si nu cunoastem moarte." .Ideea dualitatii existentiale, aceea ca existenta umana este alc atuita din viata si moarte, este unul din
argumentele Demiurgului în a -1 convinge pe Hyperion sa renunte la ideea de a deveni muritor: "Caci toti se nasc spre a muri /si mor spre a se naste." .Demiurgul respinge cu fermitate dorinta lui
Hyperion, " moartea nu se poate...", exprimându -si profundul dispret pentru aceasta lume ' superficiala, meschina, care nu merita sacrificiul omului de geniu: "si pentru cine vrei sa mori? / întoarce-te, te-ndreapta /Spre-acel pamânt ratacitor /si vezi ce te asteapta.". In cadrul acestei parti demiurgul reprezinta absolutul. Ideea de materie universala, superior organizata. Hyperion este forma individualizata a absolutului. Dorinta lui de a obtine dezlegarea de nemurire reprezinta dorinta de a obtine alta structura. Refuzul demiurgului este imposibilitatea obiectiva de a mai cobora treptele de organizare a materiei universale.
Ne duce din nou în planul terestru dar si în cel universal cosmic. Hyperion Pamîntului. În acest devenit din n ou Luceafar se întoarce pe cer si îsi revarsa din nou razele asupra Pamîntului. În Tabloul al IV-lea
tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a.
Luceafarul descopera pe cararile din crînguri sub siruri lungi de tei doi tineri îndragostiti care sedeau singuri. Fata îl vede si îl cheama sa -i lumineze norocul. Oamenii sînt fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din înalt la chemarea fetei ci se retrage în singuratatea lui constatînd cu amaraciune:"Ce -ti pasa tie chip de lut /Daco-i fi eu sau altul?/Traind în cercul vostru strîmt/ Norocul va petrece/Ci eu în lumea mea ma simtNemuritor si rece".
Resemnarea în "l umea lui", nemuritor si rece, este resemnarea ideala la care tinde orice om superior cu constiinta ridicarii lui din conditia umanului. Raspunsul final al Luceafarului este
constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale între doua lumi antonimice: una traind starea pura a contemplatiei, cealalta starea instinctualitatii oarbe în cercul strâmt al norocului, al sansei de a se împlini sau a nesansei.
