Să Săditul şi culesul
de Neville [Titlu original: „Seedtime and Harvest”, 1956]
Vouă, tuturor celor care aplicaţi ce citiţi în această carte şi, făcând asta, crea creați o lum lume mai mai frum frumoa oasă să..
Capitole 1. CAPĂTUL UNUI FIR DE AUR 2. CEI PATRU TARI
4
3. DARUL CREDINŢEI 4. SCARA FIINŢEI 5. JOCUL VIEŢII
3
9 12
16
6. „O VREME, VREMURI ŞI JUMĂTATE DE VREME” 19 7. „FIŢ „FIŢII DA DAR ÎNŢ ÎNŢEL ELEP EPŢ ŢI CA CA ŞER ŞERPI PIII” 8. APA ŞI SÂNGELE
26
9. O PERSPE SPECTIVĂ MI MISTICĂ
31
21
1. CAPĂTUL UNUI FIR DE AUR „Îţi dau capătul unui fir de aur; Înfăşoară-l numai într-un ghem. Te va duce la Porţile Raiului, Tăiate în zidul Ierusalimului.” Blake În eseurile ce urmează, am încercat să indic anumite căi de Bibliei, în vederea realizării viselor tale. „Ca să nu fiţi greoi, ci următori ai celor ce, prin credinţă moştenesc făgăduinţele.” Evrei 6:12
abor aborda dare re a înţ înţel eleg eger erii ii şi în îndelungă -r -răbdare,
Mulţi dintre cei care se delectează cu vechile şi familiarele versete ale Scripturii se descurajează când încearcă ei înşişi să citească Biblia aşa cum ar citi orice altă carte, fiindcă, dest destul ul de just justif ific icab abil il,, ei nu înţe înţele legg că Bibl Biblia ia este este scri scrisă să în limb limbaj ajul ul simb simbol olis ismu mulu lui. i. Necunoscând că toate personajele sale sunt personificări a le legilor şi funcţiilor minţii, că Biblia este psihologie şi nu istorie, ei îşi storc creierii o vreme şi apoi se dau bătuţi. Este mult prea perplexantă. Pentru a înţelege semnificaţia imagisticii imagisticii sale, cititorul Bibliei trebuie să fie trezit imaginativ. Potrivit scripturilor, adormim ca Adam şi ne trezim drept Hristos. Adică, dormim colectiv şi ne trezim individual. „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi el a adormit.” Facerea 2:21 Dacă Adam, ori omul generic, se află în somn adânc, atunci experienţele sale aşa cum sunt consemnate în scripturi trebuie să fie un vis. Numai cel care e trezit îşi poate spune visul şi numai el va înţelege simbolismul visurilor şi va putea interpreta visul. „Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” Luca 24:32 Biblia Biblia este o revelare revelare a legilor legilor şi funcţiilor funcţiilor Minţii, Minţii, exprimată exprimată în limbajul limbajul acelui tărâm crepuscular în care intrăm atunci când dormim. Fiindcă limbajul s imbolic al acestui tărâm crepuscular este acelaşi pentru toţi oamenii, exploratorii recenţi ai acestui tărâm – imaginaţia omenească – îi spun „neconştient colectiv”. Scopul acestei acestei cărţi, totuşi, nu este acela de a-ţi da o definire completă completă a simbolur simbolurilor ilor biblice ori o interpretare exhaustivă a poveştilor ei. Tot ce nădăjduiesc să fi reuşit este să-ţi fi indicat calea în care vei izbuti în realizarea dorinţelor tale. „Toate câte cereţi” [Marcu 11:24] pot fi obţinute numai prin exerciţiul exerciţiul conştient şi voluntar al imaginaţiei imaginaţiei cu respectarea deplină a legilor legilor Minţii. Undeva în tărâmul tărâmul imaginaţi imaginaţiei ei se află o dispoziţie dispoziţie,, un sentiment sentiment al dorinţei dorinţei împlinite care, de ar fi însuşite, ar însemna succes pentru tine. Acest tărâm, acest Eden – imaginaţia ta – este mai vast decât crezi şi răsplăteşte căutarea. „Îţi dau capătul unui fir de aur”; tu trebuie să-l aduni într-un ghem.
2. CEI PATRU TARI „Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe.” Facerea 2:10 „Fiecare din fiinţele acestea avea patru feţe.” Iezechiel 10:14 „Iată, eu văd patru bărbaţi dezlegaţi, umblând prin mijlocul cuptorului, nevătămaţi, iar chipul celui de al patrulea, ca faţa unuia dintre fiii zeilor.” Daniel 3:25 „Patru Tari sunt în fiece om.” Blake „Cei Patru Tari” constituie identitatea omului, ori a lui Dumnezeu în om. Sunt „Patru Tari” în fiecare om, dar aceşti „Patru Tari” nu sunt patru fiinţe separate, separate una de cealaltă aşa cum sunt degetele mâinii sale. „Cei Patru Tari” sunt patru aspecte diferite ale minţii sale şi diferă una de cealaltă în funcţie şi caracter, fără a fi patru euri separate ce locuiesc în trupul unui om. „Cei Patru Tari” pot fi echivalaţi celor patru caractere iudaice mrr [Iod, He, Vav, He, de la dreapta la stânga] care formează numele mistic din patru litere al Puterii Creative [„ YHWH”, „IHVH”, „Iahveh” ori „Iehova”] din, şi combinând în sine, trecutul, prezentul şi viitorul ca forme ale verbului „a fi”. Tetragrammatonul este venerat ca simbol al Puterii Creative în om - EU SUNT -, cele patru funcţii creative din om conlucrând la întruparea în fenomene materiale a calităţilor latente din Sine. Îi pu pute tem m înţe înţele lege ge cel cel mai bine bine pe „Cei „Cei Pat Patru Tari Tari”” com comparâ parând nduu-ii cu cele cele mai importante patru personaje în realizarea unei piese de teatru. „Întreaga lume e o scenă şi toţi bărbaţii şi femeile simpli actori. Îşi au ieşirile şi intrările lor… şi fiecare om multe roluri are în timpul său” - [William Shakespeare,] Cum vă place, Actul II, Scena VII Producătorul, autorul, regizorul şi actorul sunt cele mai importante patru personaje în realizarea unei piese. În piesa vieţii, funcţia producătorului este aceea de a sugera tema. Face asta în forma unei dorinţe, precum, „Aş vrea să fi fost un om de succes”; „Aş vrea să pot face o călătorie”; „Aş vrea să fiu căsătorit” căsătorit” şi aşa mai departe. Dar pentru a apărea pe scena vieţii, aceste teme generale trebuie să fie cumva definite şi detaliate. Nu e suficient să spui, „Vreau să fiu un om de succes” - asta e prea vag. De succes în ce? Cu toate acestea, primul „Tare” sugerează numai numai o temă. Dramatizarea temei este lăsată în grija originalităţii celui de-al doilea „Tare”, autorul. În dramatizarea dramatizarea temei, autorul autorul scrie numai ultima ultima scenă a piesei piesei - dar scrie această scenă în detaliu. Scena trebuie să înfăţişeze dorinţa împlinită. Construieşte mental, cât mai realistic posibil, o scenă pe care ar experimenta-o dacă dorinţa i-ar fi împlinită. Când scena este vizualizată clar, sarcina autorului este încheiată.
Cel de-al treilea „Tare” d in producerea piesei vieţii este regizorul. Sarcinile regizorului regizorului sunt să aibă grijă ca actorul să rămână fidel scenariului şi să repete cu el iar şi iar până ce jocul său devine autentic. Această funcţie poate fi asemănată unei atenţii controlate şi dirijată conştient – o atenţie focalizată exclusiv asupra acţiunii care implică faptul că dorinţa este deja realizată. „Iar chipul celui de al patrulea [este] ca faţa unuia dintre fiii zeilor” – imaginaţia omenească, actorul. Acest al patrulea „Tare” interpretează înlăuntrul lui, în imaginaţie, acţiunea predeterminată care implică împlinirea dorinţei. Această funcţie nu vizualizează ori observă acţiunea. Această funcţie pune de fapt piesa în scenă, şi o face iar şi iar până ce dobândeşte dinamismul realităţii. Fără viziunea scenică a dorinţei împlinite, tema rămâne o simplă temă şi rămâne veşnic adormită în uriaşele încăperi ale temelor nenăscute. Iar fără cooperarea atenţiei, supusă viziunii dorinţei împlinite puse în scenă, viziunea nu va fi percepută ca dobândind realitatea concretă. „Cei Patru Tari” sunt cele patru sferturi ale sufletului omenesc. Cel dintâi este Regele Domnului, cel care sugerează tema; al doilea este Slujbaşul Domnului, care transpune tema într-o viziune scenică; al treilea este Omul Domnului, cel care a ascultat şi s -a supus viziunii dorinţei împlinite şi cel care aduce imaginaţia rătăcitoare înapoi la cursul scenariului „de şaptezeci ori câte şapte” [Matei 18:22] . „Chipul Celui de-al patrulea” este Domnul Însuşi, Cel Care interpretează tema dramatizată pe scena minţii. „Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu” Du mnezeu” – Filipeni 2:5,6 Piesa vieţii este un efort comun al celor patru sferturi ale sufletului omenesc. „Tot ce ce vedeţi, vedeţi, deși pare afară, afară, e înlăun înlăuntru; tru; în în imagina imaginația voastră, voastră, a cărei aceas această tă lume lume a mor morții îi este este umbră umbră numa numai” i” – Blake Blake Tot ce putem cuprinde este o construcţie vizuală concepută pentru a exprima o temă – o temă care fusese pusă în scenă, repetată şi interpretată altundeva. Cele la care asistăm pe scena lumii sunt numai construcţii optice născocite pentru a exprima temele care au fost puse în scenă, repetate şi interpretate în imaginaţia oamenilor. „Cei Patru Tari” constituie Identitatea omului, ori Dumnezeu în om: iar toate cele pe care le contemplează omul, deşi par în afară, sunt numai umbre proiectate pe ecranul spaţiului – construcţii optice născocite de către Identitate pentru a-i aduce la cunoştinţă efectele temei pe care a închipuit-o, dramatizat-o, repetat-o şi interpretat-o interpretat-o înlăuntrul său. „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii” [Romani [Romani 8:20] pentru ca el să devină conştient de Identitate şi funcţiile sale, căci, prin conştienţa Identităţii Identităţii sale şi a funcţiilor funcţiilor ei, el poate făptui cu un scop; el poate avea un trecut auto-determinat. Fără conştienţă, el făptuieşte neconştient şi strigă la un Dumnezeu concret să-l mântuiască de propria lui creaţie.
„Până când, Doamne, voi striga fără ca să mă asculţi şi voi ridica glasul meu către Tine din pricina silniciei, fără ca Tu să mă izbăveşti?” – Avacum 1:2 Când omul descoperă că viaţa este o piesă pe care el, el însuşi o scrie fie conştient fie neconştient, va înceta cu judecarea oarbă, de-sine-chinuitoare, a altora. În schimb, el va rescrie rescrie piesa pentru a o face conformă conformă cu idealul idealul său, căci el va realiza că toate schimbăril schimbărilee din piesă trebuie să rezulte d in cooperarea „Celor Patru Tari” dinlăuntrul lui. Numai aceştia pot altera scenariul şi şi realiza schimbarea. Toţi bărbaţii şi femeile din lumea lui sunt simpli jucători şi sunt la fel de neputincioşi în a-i schimba piesa precum sunt jucătorii de pe ecranul cinematografului neputincioşi în a schim schimba ba imagi imaginea nea.. Schimb Schimbare areaa dorită dorită trebui trebuiee să fie concep concepută ută,, dramat dramatiza izată, tă, repeta repetată tă şi interpretată în cinematografele minţii sale. Când cea de-a patra funcţie, imaginaţia, şi-a încheiat sarcina de a repeta versiunea revizuită a piesei până ce a devenit firească, atunci cortina se va ridica de pe această lume atât de aparent solidă iar „Cei Patru Tari” vor proiecta umbra piesei adevărate pe ecranul spaţiului. Bărbaţii şi femeile îşi vor juca automat rolurile lor pentru a duce la realizarea temei dramatizate. Jucătorii, în virtutea partiturilor lor diferite în piesa lumii, devin relevanţi temei dramatizate individual ş i, fiind relevanţi, sunt atraşi în piesa lui. Îşi vor juca rolurile lor crezând cu tărie în tot acest timp că ei înşişi au fost cei care au iniţiat rolurile pe care le joacă. Şi fac asta pentru… „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine… Eu întru ei şi Tu întru Mine.” – Ioan 17:21,23 Sunt inclus în omenire. Suntem una. Cu toţii jucăm cele patru roluri ale producătorului, autorului, regizorului şi actorului în drama vieţii. Unii dintre noi o fac conştient, alţii neconştient. Este necesar să o facem conştient. Numai în acest fel putem fi siguri de un final perfect la piesa noastră. Apoi vom înţelege de ce trebuie să devenim conştienţi de cele patru funcţii ale Unuia Dumnezeu dinlăuntrul nostru, pentru a trăi comuniunea cu Dumnezeu ca Fii ai Lui. „Omul nu trebuie să rămână un om: o m: Ţinta lui mai înaltă ar trebui fi. Căci Dumnezeu numai cu dumnezei Acceptă a se însoţi.” – Angelus Silesius Silesius În ianuarie 1946, mi-am luat soţia şi fetiţa în Barbados, în Indiile Britanice de Vest, pentru a petrece vacanţa. Neştiind că erau ceva dificultăţi în a obţine bilete de întoarcere, nu am făcut rezervări înainte de a pleca d in New York. Când am ajuns în Barbados, am descoperit că erau numai două vase ce făceau legătura cu insulele, unul din Boston şi unul din New York. Mi s-a spus că nu erau locuri libere pe nicicare dintre acestea până în septembri septembrie. e. Cum aveam angajamente angajamente în New York pentru pentru prima prima săptămână săptămână din mai, ne-am pus numele pe o lungă listă listă de aşteptare pentru cursa de aprilie. aprilie.
Câteva zile mai târziu a ancorat în port un vas din New York. L-am observat cu multă atenţie şi am hotărât că acela era cel pe care îl vom lua. M-am întors la hotelul meu şi am conceput o acţiune interioară pe care am face-o dacă am fi pe acel vas. M-am liniştit într-un scaun confortabil din dormitor şi m-am cufundat în acţiunea imaginativă. În Barbados luăm o şalupă ori o barcă până în largul portului când ne îmbarcăm pe un vapor mare. Prima dată când am încercat, atenţia mea a luat-o pe coclauri de îndată ce am urcat pe pasarela vaporului. Am readus-o asupra scopului şi am încercat iar şi iar. Nu pot spune de câte ori am îndeplinit această acţiune în imaginaţia mea până ce am reuşit să păşesc pe punte şi să privesc în urmă spre port cu sentimentul dulce-amar al plecării. Eram fericit că mă întorceam la mine acasă în New York, dar nostalgic în luatul de rămas-bun cu insula, familia şi prietenii. Îmi amintesc faptul că, într-una din încercările mele de a păşi pe pasarelă cu sentimentul că navigam, am aţipit. După ce m-am trezit, mi-am văzut de activităţile mele obişnuite de peste zi. Dimineaţa următoare am primit un telefon de la compania navală, cerându-mi-se să merg la agenţie şi să-mi ridic biletele pentru călătoria d in aprilie. Am fost curios să aflu de ce tocmai din Barbados s-a făcut o anulare şi de ce eu, d in coada unei lungi liste de aşteptare, eram cel care primea rezervarea, dar tot ce a putut să-mi spună agentul a fost că s-a primit de dimineaţă o telegramă d in New York care anunţa eliberarea a trei locuri. Nu eram primul pe care îl sunase agentul, dar d in motive pe care nu le putea explica, toţi cei pe care îi anunţase au spus că acum aveau diverse inconveniente în a mai călători în cursa din aprilie. Ne-am îmbarcat pe 20 aprilie şi am ajuns în New York în dimineaţa de 1 mai. În producerea piesei mele – navigarea pe un vas ce mă aducea în New York până pe 1 mai – am jucat rolurile celor patru cele mai importante personaje. Ca producător, am hotărât să navighez pe o anumită navă şi la o anumită dată. Jucând rolul autorului, am scris scenariul – am vizualizat acţiunea lăuntrică ce se conforma celei exterioare în cazul în care dorinţa mi se împlinea. Ca regizor, am repetat cu mine – actorul – acea acţiune imaginată de a urca pe pasarelă până ce am simţit simţit acea acţiune absolut firească. firească. Astea fiind făcute, evenimentele şi oamenii s-au aranjat repede pentru a se conforma, în lumea exterioară, piesei pe care am închipuit-o şi pus-o în scenă în imaginaţia mea. „Am văzut mistica viziune curgând Şi trăind în oameni şi crânguri şi izvoare. Până ce n-am mai putut distinge Izvorul vieţii de propriile-mi visuri." – George William Russell Russell (AE) Am povestit această experienţă unui auditoriu de-ale mele d in San Francisco şi o doamnă a relatat apoi cum a folosit dumneaei neconştient aceeaşi tehnică, pe când era mult mai tânără.
Incidentul s-a petrecut în Ajunul Crăciunului. Se simţea foarte tristă şi obosită şi se compătimea singură. Tatăl său, pe care îl adora, murise de curând. Nu numai că trebuia să înfrunte lipsa lui în perioada Crăciunului, dar nevoile o forţaseră să renunţe la colegiul pe care şi-l planificase şi să se angajeze. În acest Ajun ploios, mergea spre casă într-un tramvai prin San Diego. Vagonul era scăldat în ciripitele vesele ale tinerilor ce se bucurau de sărbătoare. Ca să-şi ascundă lacrimile de cei din jurul ei, s-a ridicat în picioare şi s-a dus în partea deschisă din faţa vagonului, pentru a-şi amesteca lacrimile cu ploaia. Cu ochii închişi, şi ţinând strâns de balustradă, iată ce şi-a spus în sinea ei: „Nu e sarea lacrimilor cea pe care o simt, ci sarea brizei de mare. Acesta nu e San Diego, acesta e Pacificul de Sud şi călătoresc spre Golful Samoa”. Şi privind în sus, în imaginaţia ei, a construit ceea ce îşi imagina ea că ar fi Crucea Sudului. S-a pierdut în această contemplare într-atât de profund, încât toate cele d in jurul ei s-au estompat. Apoi, ajunsă la capăt de linie, a coborât şi a intrat în casă. Două săptămâni mai târziu a primit vorbă de la un avocat din Chicago. Acesta o anunţa că e în posesia unor acţiuni în valoare de trei mii de dolari pe numele ei. Cu câţiva ani mai devreme, o mătuşă de-ale sale plecase în Europa şi lăsase instrucţiuni ca aceste valori să i se înmâneze nepoatei ei în caz că nu se va mai întoarce în State. Avocatul tocmai fusese înştiinţat de moartea mătuşii, iar acum îi executa instrucţiunile. O lună mai târziu, fata naviga spre insulele Pacificului de Sud. Era noapte când au intrat în Golful Samoa. Privind în jos, a putut distinge spuma albă „ca un os în gura doamnei” pe măsură ce vasul răzbea printre valurile care-i aduceau sarea mării odată cu vântul. Ofiţerul de gardă gardă i-a i-a spus spus,, „Iată „Iată Cruce Cruceaa Sudul Sudului” ui” şi, privin privindd în sus, sus, a văzutvăzut-oo exact exact aşa aşa cum şi-o imaginase. În anii ce au urmat, a avut multe ocazii să-şi folosească imaginaţia constructiv, dar cum nu o făcuse niciodată conştient, nu şi-a dat seama că era o Lege în spatele tuturor lucrurilor. Acum că înţelegea, şi ea îşi joacă în mod conştient cele patru roluri majore în piesa zilnică a vieţii sale, sale, producând scene de bine atât în folosul folosul ei cât şi al altora. altora.
„După ce au răstignit pe Iisus, ostaşii au luat hainele Lui şi le-au făcut patru părţi, fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime.” – Ioan 19:23
3. DARUL CREDINŢEI „Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui, Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat.” – Facerea 4:4, 5 Dacă cercetăm scripturile, ni se va descoperi un înţeles al citatului de mai sus cu mult mai adânc decât cel oferit de o interpretare literală. Domnul e nimeni altul decât propria ta conştienţă: „…Aşa să spui fiilor lui Israel: EU SUNT m-a trimis la voi!” – Ieşirea 3:14. „EU SUNT” este auto-definirea Domnului. Cain şi Abel, ca nepoţi ai Lui Dumnezeu, pot fi numai personificările celor două funcţii distincte distincte ale propriei tale conştienţe. Autorul este cu adevărat interesat în a arăta „Cele două Stări opuse ale Sufletului omenesc” [William Blake, „Songs of Innocence and of Experience”] , şi a folosit doi fraţi pentru a reprezenta aceste stări. Cei doi fraţi înfăţişează cele două perspective distincte asupra lumii, perspective pe care le deţine fiecare om. Una este percepţia limitată a simţurilor, iar cealaltă este o viziune imaginativă asupra lumii. Cain – prima perspectivă – este cel care capitulează pasiv în faţa aparenţelor şi consimte vieţii pe baza lumii d in afară: o perspectivă ce duce inevitabil la tânjire mocnită ori la resemnare dezamăgită. Abel – cea de-a doua perspectivă – este viziunea dorinţei împlinite, cea care înalţă omul deasupra evidenţei simţurilor spre acea stare de uşurare în care el nu mai tânjeşte de dorinţă. Necunoaşterea celei de-a doua perspective ţine sufletul în osânda flăcărilor. Cunoaşterea acestei a doua perspective dă aripile cu care se zboară spre Ceruri, către dorinţa împlinită. „Veniţi şi mâncaţi d in pâinea mea şi beţi din vinul pe care Eu l-am amestecat cu mirodenii. Părăsiţi neînţelepciunea, ca să rămâneţi cu viaţă [şi umblaţi pe calea cea dreaptă dreaptă a priceperii!] .” Pildele lui Solomon 9:5,6 În Epistola către evrei, scriitorul ne spune că jertfa lui Abel era credinţa şi, afirmă autorul, „fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” – Evrei 11:6. „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute… Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd.” – Evrei 11:1;3 Cain Cain oferă oferă eviden evidenţa ţa simţur simţurilo ilorr pe care care conşti conştienţ enţa, a, Domnul Domnul,, o respin respinge, ge, deoare deoarece ce acceptarea acestui dar drept tipar al viitorului ar însemna fixarea şi perpetuarea stării actuale pe vecie. Suferinzii vor tot suferi, săracii vor tot sărăci, hoţii vor tot jefui, ucigaşii vor continua să ucidă şi aşa mai departe, fără speranţa mântuirii. Domnul, ori conştienţa, nu ţine seama de atari folosiri pasive ale imaginaţiei – darurile lui Cain. El se înfruptă cu darul lui Abel, exerciţiul activ, voluntar, pasional al imaginaţiei în numele omului, pentru el şi pentru ceilalţi. „Cel slab să zică: ‚Eu sunt viteaz!’” – Ioil 3:10
Fie ca omul să nu ţină seama de aparenţe şi să se declare pe sine a fi cel care vrea să fie. Fie ca el să-şi imagineze frumuseţe acolo unde simţurile lui indică cenuşă, bucurie acolo unde ele declară doliu, bogăţii acolo unde ele poartă mărturia sărăciei [aprox., [aprox., Isaia 61:3] . Numai printr-o asemenea folosire activă, voluntară a imaginaţiei, poate fi omul înălţat şi Edenul refăcut. Idealul aşteaptă întotdeauna să fie întrupat, dar de nu oferim noi înşine idealul Domnului, conştienţei noastre, acesta nu se poate naşte. Domnul Îşi vrea mielul credinţei zilnic, pentru a modela întreaga lume în armonie cu visele noastre. „Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain” – Evrei 11:4. Credinţa sacrifică faptul aparent pentru adevărul neaparent. Credinţa ţine strâns de adevărul fundamental potrivit căruia, prin intermediul unei asumpţii, stările invizibile devin fapte vizibile. „Căci ce e credinţa, dacă nu a crede cele pe care nu le vezi?” – Sf. Augustin Chiar de curând am avut şansa de a observa rezultatele minunate ale cuiva care a avut devoţiunea de a crede ceea ce nu vedea. O tânără femeie mi-a cerut să mă întâlnesc cu sora şi cu nepotul ei în vârstă de trei anişori. Acesta era un băieţel frumos şi sănătos, cu ochi limpezi şi albaştri ca cerul şi o piele fără prihană, excepţional de fină. Apoi ea mi-a spus povestea lor. La naştere, băiatul era perfect în toate privinţele, cu excepţia unui semn d in naştere mare şi urât ce îi acoperea o parte a feţei. Doctorul Doctorul lor i-a anunţat că nu se putea face nimic în privinţa acestui tip de cicatrice. Consultarea multor alţi specialişti au confirmat numai acest diagnostic. Auzind verdictul, mătuşica s-a hotărât să-şi pună la încercare credinţa – aceea potrivit căreia, o asumpţie, deşi negată de evidenţa simţurilor, dacă se persistă în ea, se va întări în fapt. Ori de câte ori se gândea la nepoţelul ei, ceea ce se întâmpla frecvent, vedea, în imaginaţia ei, un bebeluş de opt luni cu o faţă perfectă – fără nicio urmă de cicatrice. Şi asta nu era uşor, dar ea ştia că, în acest caz, acesta era darul lui Abel plăcut Domnului. A persistat în credinţa ei – credea ceea ce nu era posibil de văzut. Rezultatul a fost că şi-a vizitat sora la celebrarea celor opt luni de la naşterea copilului şi l-a găsit pe acesta cu pielea perfectă, nepătată, fără vreo urmă a semnului d in naştere. „Noroc! Coincidenţă!” – strigă Cain. Nu. Abel ştie că acestea sunt etichete puse pe lucrările credinţei de cei fără de credinţă. „Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere” – 2 Corinteni 5:7. Când raţiunea şi realităţile vieţii se opun ideii pe care vrei să o realizezi iar tu accepţi evidenţa simţurilor tale şi dictatele raţiunii ca fiind adevăruri, ai adus Domnului – conştienţei tale – jertfa lui Cain. E clar că ofrandele astea nu Îi sunt pe plac. Viaţa pe pământ este un teren de pregătire pentru facerea de imagini. Dacă foloseşti numai tiparele pe care le dictează simţurile, nu va fi nicio schimbare în viaţa ta. Eşti aici pentru a trăi o viaţă cât mai abundentă, deci trebuie să foloseşti tiparele invizibile ale imaginaţiei şi să faci din rezultate şi împliniri testul crucial al puterii tale de a crea.
Numai pe măsură ce îţi însuşeşti sentimentul dorinţei împlinite şi persişti în asta, ofrandele tale sunt darul care mulţumeşte. „Când cu darul lui Cain mă voi fi gătit, Atunci dorinţa îmi voi fi îndeplinit.” Prorocul Maleahi se plânge că omul o mul L-a jecmănit pe Dumnezeu: „Dar voi ziceţi: ‚Cum Te-am înşelat?’ – Cu zeciuiala şi cu pârga!” – Maleahi 3:8 Faptele bazate pe raţiune şi evidenţa simţurilor care se opun ideii ce caută exprimare te jecmănesc de credinţa în realitatea stării invizibile. Dar „credinţa este dovedirea lucrurilor celor nevăzute” [Evrei 11:1] şi, prin ea, „ [Dumnezeu] cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” [„ca şi când ar fi”, cf. textului în l. engleză]” – Romani 4:17. Cheamă lucrul nevăzut; asumă-ţi sentimentul dorinţei tale împlinite. „‚…şi să fie merinde în casa Mea şi puneţi-Mă şi pe Mine la încercare’, zice Domnul Savaot, Savaot, ‚şi veţi vedea că voi deschide, la dorinţa voastră, stăvilarel stăvilarelee cerului şi voi vărsa din belşug binecuvântarea, spre binele vostru.” vostru.” – Maleahi 3:10 Iată povestea unui cuplu d in Sacramento, California, soţ şi soţie care au refuzat să accepte evidenţa simţurilor lor, care au refuzat să fie jecmăniţi, în ciuda pierderii aparente. Soţia dăduse soţului ei un foarte foarte valoros valoros ceas de mână. Cadoul Cadoul îşi dublase valoarea valoarea datorită datorită sentimentului pe care l-a ataşat de acesta. Aveau un mic ritual în jurul lui. În fiecare seară îl scotea şi i-l dădea ei pentru a-l aşeza într-o cutiuţă anume pe birou. În fiecare dimineaţă ea lua ceasul şi i-l dădea lui să şi-l pună din nou. Într-o dimineaţă, dimineaţă, ceasul nu mai era. Ambii şi-au amintit jucându-şi rolurile rolurile obişnuite în seara de dinainte, aşadar ceasul nu fusese pierdut ori pus altundeva, ci furat. Acolo şi atunci, au stabilit că nu vor accepta faptul că nu mai era. Şi-au spus unul altuia, „Aceasta este o şansă de a practica ceea ce credem”. Au hotărât că, în imaginaţia lor, îşi vor continua ritualul obişnuit ca şi când ceasul era de fapt acolo. În imaginaţia lui, soţul şi-l scotea în fiecare seară şi îl dădea soţiei sale, iar aceasta, în imaginaţia ei, lua ceasul şi îl punea cu grijă deoparte. În fiecare dimineaţă ea scotea ceasul din cutiuţă şi îl înapoia soţului său, care şi-l punea pe mână. Au făcut asta cu credinţă timp de două săptămâni. După veghea lor de paisprezece zile, un bărbat a intrat în singurul magazin de bijuterii din Sacramento, iar aici ceasul a fost recunoscut. Pe când întindea o piatră preţioasă pentru estimare, proprietarul a observat ceasul pe care acesta îl purta la mână. Sub pretextul nevoii unei cercetări mai amănunţite asupra pietrei, a intrat într-un birou alăturat şi a chemat poliţia. După ce poliţiştii l-au arestat pe bărbat, au găsit în apartamentul lui bijuterii furate în valoare de peste zece mii de dolari. Umblând „prin credinţă, nu prin vedere” [2 Corinteni 5:7] , acest cuplu şi-a îndeplinit dorinţa – găsirea ceasului – ajutându-i prin asta şi pe alţii să-şi recupereze ceea ce părea pierdut pentru totdeauna. „Dacă cineva înaintează încrezător în direcţia visului său şi încearcă să trăiască viaţa pe care şi-a imaginat-o, se va întâlni cu un succes neaşteptat neaşteptat la orele rânduite.” – Thoreau
4. SCARA FIINŢEI „Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării…” – Facerea 28:12, 28:12, 13
„În vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă” [Iov 33:15] peste Iacov, ochiul lui interior se deschide iar el vede lumea ca o serie de niveluri ascendente şi descendente ale conştienţei. Iată o revelaţie a celei mai profunde înţelegeri a misterelor lumii. Iacov vede o scară verticală de valori ascendente şi descendente – stările de conştienţă. Asta dă înţeles tuturor celor d in lumea exterioară, căci fără o asemenea scară a valorilor nu ar exista sens în viaţă. În fiecare clipă în timp, omul stă pe scara veşnică a înţelesului. Nu există obiect sau întâmplare care a avut loc vreodată, ori care are loc acum, fără o anumită semnificaţie. Semnificaţia unui obiect sau eveniment pentru individ este un indicator precis al nivelului său de conştienţă. Ia cartea asta, de exemplu. La un nivel de conştienţă, este un obiect în spaţiu. La un nivel mai înalt, este o înşiruire de litere pe hârtie, aranjate după anumite anu mite reguli. La un nivel şi mai înalt, este o exprimare plină de semnificaţii. Privind din afară, vezi mai întâi cartea, dar, de fapt, semnificaţia primează. Ocupă un grad mai înalt de sens decât aranjamentul de litere pe hârtie sau cartea ca obiect în spaţiu. Înţelesul a determinat aranjamentul de litere; aranjamentul literelor doar exprimă înţelesul. Înţelesul este invizibil şi deasupra nivelului aranjamentului literelor. De nu era niciun înţeles ce se voia exprimat, nici o carte nu s-ar fi scris şi publicat vreodată. „Apoi S-a arătat Domnul în capul scării.” Domnul şi înţelesul sunt una – Creatorul, cauza fenomenelor vieţii. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” – Ioan 1:1 La început era gândul, intenţia – sensul – şi gândul era la gânditor, şi gânditorul era gândul. Obiectele şi evenimentele din timp şi spaţiu ocupă un nivel inferior de semnificaţie nivelului semnificaţiei care le-a produs. Toate lucrurile s-au făcut prin semnificaţie, şi fără acest sens nimic nu s-a făcut din cele care s-au făcut [Ioan 1:3]. Faptul că toate cele văzute pot fi considerate efecte, pe un nivel inferior de semnificaţie, ale celor nevăzute, dintr-un ordin superior de semnificaţie, este extrem de important de înţeles.
Modul nostru obişnuit de acţiune este de a încerca să explicăm nivelurile mai înalte ale semnificaţiei – de ce se întâmplă lucrurile, în termenii celor inferioare – ce şi cum se întâmplă. De exemplu, să luăm un accident real şi să încercăm să-l explicăm. Cei mai mulţi dintre noi trăim la nivelul „ce s-a întâmplat” – accidentul a fost un eveniment în spaţiu – un automobil a lovit un altul şi practic l-a făcut zob. Unii dintre noi trăim pe nivelul superior „cum s-a întâmplat” accidentul – era o noapte ploioasă, şoselele erau umede şi cea de-a doua maşină a alunecat în prima. Mai rar, unii dintre noi ajung la cel mai înalt nivel, cel cauzal, „de ce s-a întâmplat” un asemenea accident. Apoi devenim conştienţi de invizibil, starea de conştienţă care produce evenimentul vizibil. În acest caz, maşina avariată era condusă de o văduvă care, deşi simţea că nu şi-ar putea permite, dorea intens să-şi schimbe mediul de viaţă. Auzind că, prin folosirea corectă a imaginaţiei, ar putea face şi ar putea fi orice dorea să fie, văduva cu pricina se imaginase ca trăind în oraşul în care ar fi vrut să trăiască. Aşadar, a adus asupra sa un eveniment care aparent era o pierdere, dar suma de bani pe care i-a plătit-o compania de asigurări i-a permis să facă schimbarea dorită în viaţa ei. Când vedem acest „de ce” din spatele accidentului aparent, starea de conştienţă care a produs accidentul, accidentul, suntem conduşi spre spre concluzia că nu există accidente. Totul Totul în viaţă are un sens invizibil. Cel care aude de un accident, cel care ştie „cum” s-a întâmplat şi cel care cunoaşte „de ce” s-a întâmplat sunt pe trei niveluri de conştiinţă în raport cu acel accident. Pe scara ascendentă, fiecare nivel superior ne duce cu o treaptă mai aproape de adevărul adev ărul accidentului. Ar trebui să ne străduim constant să ne ridicăm spre niveluri mai înalte de înţelegere, înţele înţeleger geree care care este este me mereu reu invizi invizibil bilăă şi deasup deasupra ra evenim eveniment entulu uluii fizic fizic.. Dar, Dar, ţine ţine minte minte,, semnificaţia sau cauza fenomenelor vieţii poate fi găsită numai înlăuntrul conştienţei omului. Omul e atât de captivat de partea vizibilă a piesei vieţii – partea cu „ce” şi „cum” s-a întâmplat – încât numai arar se ridică spre partea invizibilă a „de ce” s-a întâmplat. El refuză să accepte avertismentul prorocului, potrivit căruia: „Lucrurile care se văd s-au făcut din lucruri care nu se văd”, Evrei 11:3. Descrierile lui referitoare la „ce” s-a întâmplat şi „cum” s-a întâmplat sunt corecte, potrivit nivelului lui corespondent de gândire, dar când întreabă „de ce” s -a întâmplat, toată explicaţia fizică se destramă şi el este silit să caute „de ce”-ul, sau înţelesul evenimentului, la nivelul invizibil şi mai înalt. Analiza mecanică a evenimentelor ţine numai de relaţia externă a lucrurilor. Un astfel de curs nu va atinge niciodată nivelul unde se află secretul lui „de ce sa întâmplat”. Omul trebuie să recunoască faptul că părţile mai joase şi vizibile decurg dintrun nivel invizibil şi mai înalt de înţelegere.
Intuiţia e necesară pentru a mă ridica la nivelul înţelegerii – la nivelul lui „de ce s-au întâmplat lucrurile”. E de urmat îndemnul prorocului evreu din vechime şi „să-mi ridic ochii mei la munţi [de unde va veni ajutorul meu”, Psalm 120/121:1] înlăuntrul meu, pentru a observa ce se petrece acolo. Să văd ce idei am acceptat ca fiind adevărate, căror stări am consimţit, căror vise, căror dorinţe – şi, mai presus de toate, căror intenţii. De pe aceşti „munţi” vin toate lucrurile pentru a-mi dezvălui statura – înălţimea – pe scara verticală a semnificaţiei. Dacă îmi ridic ochii la „Tine Cel din mine, Cel ce lucrezi de după voal” [Omar Khayyám, Khayyám, „Th e Rubá iyát”] iyát”], voi vedea semnificaţia fenomenelor vieţii. Eveni Evenime ment ntel elee apar apar pe ecra ecranu null spaţ spaţiu iulu luii pentr pentruu a expr exprim imaa nive nivelu luri rile le dife diferi rite te ale ale conştienţei omului. O schimbare la nivelul conştienţei sale duce automat la o schimbare a fenomenelor vieţii lui. A încerca să schimbi condiţiile înainte de a schimba nivelul de conştienţă din care acestea au izvorât înseamnă a te chinui în zadar. Omul mântuieşte, răscumpără lumea pe măsură ce se înalţă pe scara verticală a înţelegerii. Am văzut, în analogia cărţii, că pe măsură ce conştienţa s-a ridicat la nivelul la care omul om ul a pu putu tutt vede vedeaa înţe înţele lesu sull expr exprim imat at prin prin aranj aranjar area ea lite litere relo lor, r, aces acestt înţe înţele less a incl inclus us cunoaşterea că literele au fost aranjate potrivit anumitor reguli, iar o astfel de aranjare, odată aşezată laolaltă pe hârtie, a format o carte. Ceea ce este adevărat despre carte este adevărat pentru fiecare eveniment din lume. lume. „Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! Că tot pământul este plin de cunoştinţa şi de temerea de Dumnezeu, precum marea este umplută de ape!” – Isaia 11:9. Nimic nu e de lepădat – totul e de răscumpărat. răscumpărat. Vieţile noastre, noastre, urcând scara verticală verticală a înţelegerii spre o mereu crescândă conştientizare – o conştienţă a lucrurilor de o mai mare semnifica semnificaţie ţie – sunt procesul procesul prin care este produsă această răscumpărare răscumpărare sau mântuire. mântuire. Aşa cum omul aranjează literele în cuvinte şi cuvintele în propoziţii pentru a exprima înţelesuri, în acelaşi fel viaţa aranjează împrejurări, condiţii şi evenimente pentru a exprima sensurile nevăzute sau atitudinile oamenilor. Nimic nu e lipsit de semnificaţie. semnificaţie. Dar omu omul,l, necunos necunoscân cândd nivelu nivelull ma maii înalt înalt al înţele înţelesul sului ui lăuntr lăuntric, ic, priveş priveşte te asupra asupra panoramei mişcătoare de evenimente şi nu vede vreun sens al vieţii. Dar mereu există un nivel de înţelesuri ce determină evenimentele şi relaţia lor esenţială cu vieţile noastre. Iată o povestire care ne va îngădui să cuprindem binele în lucruri aparent rele; să ne abţinem judecata şi să acţionăm corect în mijlocul problemelor nerezolvate. Cu câţiva ani în urmă, întreaga naţiune a fost şocată de o nedreptate aparentă ce s -a produs în mijlocul nostru. Povestea a fost îndelung reluată de radio, televiziune şi presa scrisă. Poate că-ţi aminteşti incidentul.
Trupul unui tânăr soldat american căzut în Coreea a fost expediat acasă pentru înmormântare. Chiar înainte de ceremonie, văduvei acestuia i s-a pus o întrebare de rutină: Fusese soţul ei un om de culoare albă? Când ea a răspuns că fusese un indian, i s-a refuzat înmormântarea. Refuzul se făcuse potrivit legilor acelei comunităţi, dar a stârnit furia întregii ţări. Neam simţit mâniaţi din cauza faptului că i se putea refuza cuiva care fusese ucis pentru patrie să fie înmormântat în ţara pentru care căzuse la datorie. Povestea a intrat în atenţia preşedintelui preşedintelui Statelor Unite, acesta oferind funeralii cu toate onorurile militare în Cimitirul Naţional d in Arlington. După ceremonie, văduva a declarat reporterilor că soţul său visase dintotdeauna să moară ca un erou şi să aibă parte de solemnităţile rezervate eroilor, deci tocmai onoruri militare. Când, aici în America, trebuie să explicăm de ce oameni progresişti, inteligenţi ca noi, nu numai că legiferăm dar şi susţinem asemenea legi în măreaţa noastră ţară a celor liberi şi viteji, suntem puşi la o grea încercare. Ca observatori, văzuserăm numai „ce” şi „cum” s -a întâmplat. Nu am reuşit să vedem „de ce” s-a întâmplat. Acea înmormântare trebuia să fie refuzată, tocmai pentru ca flăcăului să-i fie realizat visul. Am încercat să explicăm tragedia în termenii inferiori ai nivelului lui „cum” s -a întâmplat, explicaţie care nu a putut satisface pe cel care întrebase „de ce” s-a întâmplat. Adevăratul răspuns, văzut de la nivelul înţelegerii superioare, ar fi într-atât de diferit de modul nostru de gândire obişnuit încât l-am respinge imediat. Adevărul este că stările viitoare sunt cauzele faptelor prezente – tânărul indian visând o moarte eroică, urmată de onor on orur urii mili milita tare re,, a fost fost prec precum um Lady Lady Macb Macbet eth, h, tran transp spor orta tatt „din „dinco colo lo de aces acestt prez prezen entt ignorant”, şi a putut „simţi acum întregul viitor într-o clipită”.
„…şi [prin credinţă] grăieşte şi azi, deşi a murit” – Evrei 11:4.
5. JOCUL VIEŢII „Pot mai uşor să învăţ pe douăzeci ce e bine să facă decât să fiu unul din cei douăzeci şi să-mi urmez propriile mele învăţături” [Will iam S ha kesp eare, „Neguţă toru l din V en eţia”] Odată eliberat prin această confesiune, acum te voi învăţa cum să joci jocul vieţii. Viaţa e un joc şi, ca toate jocurile, are scopuri şi reguli. În micile jocuri pe care le născocesc oamenii, cum ar fi crichetul, tenisul, baseball-ul, fotbalul şi aşa mai departe, regulile pot fi schimbate din când în când. După ce se convine asupra regulilor, omul trebuie să înveţe noile reguli şi să joace jocul în limitele regulilor noi. Dar în jocul vieţii, regulile nu pot fi schimbate sau încălcate. Se poate juca numai în cadrul legilor sale universal şi pe vecie fixate. Jocul vieţii se joacă pe terenul minţii. Jucând un joc, primul lucru pe care îl întrebăm este „Care e scopul lui”, iar al doilea, „Care sunt regulile după care jucăm”. În jocul vieţii, scopul principal vizează sporirea conştiinţei – o conştiinţă a lucrurilor de o mai mare semnificaţie, iar al doilea scop ţine de atingerea obiectivelor noastre, de realizarea dorinţelor noastre. În privinţa dorinţelor, regulile ţin doar de indicarea mijlocului prin care ar trebui să le realiz realizăm, ăm, dar dorinţ dorinţele ele în sine sine trebui trebuiee să fie num numai ai proble problema ma indivi individul dului. ui. Reguli Regulile le ce guvernează jocul vieţii sunt simple, dar îţi ia o viaţă să le practici cu înţelepciune. Iată una dintre reguli: „După cum gândit-a omul în inima lui, aşa e el” – Proverbe/Pildele lui Solomon 23:7. Se consideră în general că gândirea este o funcţie complet slobodă, liberă, fără nicio regulă care să o constrângă. Dar nu acela e adevărul. Gândirea se mişcă prin propriul său proces printr-un teritoriu teritoriu limitat, cu direcţii şi tipare precise. precise. „Gândirea urmează calea deschisă în propriile dialoguri interioare.” Noi toţi ne putem realiza obiectivele prin folosirea înţeleaptă a minţii şi vorbirii. Cei mai mulţi nu suntem defel conştienţi de activitatea mentală care se derulează înlăuntrul nostru. Dar pentru a juca jocul vieţii cu succes, trebuie să devenim conştienţi de fiecare activitate mentală a noastră, căci această activitate, în forma dialogurilor interioare, este cauza fenomenelor exterioare ale vieţii noastre. „…pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci Căci d in cuvintele tale vei fi găsit drept, drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit” osândit” – Matei 12:36,37. Legea Cuvântului nu poate fi „zdrobită”. „… Nu I se va va zdrobi nici nici un os” – Ioan 19:36.
Legea Cuvântului nu trece niciodată cu vederea un cuvânt lăuntric, nici nu face nici cel mai mic rabat din cauza ignoranţei noastre în ceea ce o priveşte. Modelează viaţa în jurul nostru aşa cum, prin conversaţiile noastre interioare, ne modelăm viaţa înlăuntrul nostru. Asta se produce pentru a ne arăta poziţia pe terenul de joc al vieţii. Nu există adversar în jocul vieţii; există numai scopul. Nu cu mult timp în urmă, discutam despre acestea cu un om de afaceri de succes şi totodată un filantrop. Mi-a spus o poveste interesantă despre el. A zis, „Ştii, Neville, am aflat prima dată despre scopuri în viaţă pe când aveam paisprezece ani, şi s-a întâmplat pe terenul de sport al şcolii. Eram bun pe pistă şi aveam o zi bună, dar mai era o cursă de alergat şi aveam un competitor de temut. Eram hotărât să-l întrec. L-am întrecut, ce-i drept, dar, pe când eram cu ochii pe el, un al treilea băiat, pe care nu-l consideram nicidecum pe măsura noastră, a câştigat cursa. Acea experienţă m-a învăţat o lecţie pe care am tot folosit-o de-a lungul vieţii. Când oamenii mă întreabă în legătură cu succesul meu, trebuie să le spun că se datorează faptului că nu am făcut din ‚a face bani’ un scop: scopul meu este folosirea chibzuită, productivă, a banilor”. Dialogurile interioare ale acestui om pleacă de la premisa că el deja are bani – preocuparea lui constantă este cum îi foloseşte. Conversaţiile lăuntrice ale omului ce se chinuieşte să obţină bani nu demonstrează decât lipsa banilor. În necunoaşterea lui referitoare la puterea cuvântului, el construieşte obstacole în calea realizării scopului său; el îşi ţine ochiul aţintit pe competiţie, nu pe scopul în sine. „Soarta, dragă Brutus, nu se află în stele, ci în noi înşine, şi nouă ne supunem” – [William Shakespeare,] Iulius Cezar: Act I, Scena II. [„lumile ile”, ”, în l. englez engleză] ă] s-au După cum „veacurile [„lum s-au înteme întemeiat iat prin prin Cuvânt Cuvântul ul lui Dumnezeu” [Evrei [Evrei 11:3] 11:3], aşa şi noi, ca „următori [„imi [„imitat tatori ori”, ”, în l. englez engleză] ă] ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi” [Efeseni 5:1] creăm condiţiile şi împrejurările vieţilor noastre prin atotputernicele noastre noastre cuvinte lăuntrice.
Fără practică, nici cele mai profunde cunoştinţe despre joc nu ar produce rezultatele dorite. „[Drept aceea,] cine ştie să facă ce e bine” – adică ştie regulile – „şi nu face, păcat are” [Iacov 4:17]. Cu alte cuvinte, el va rata ţinta şi nu va reuşi să-şi realizeze scopul. În parabola „talanţilor” [cuvânt omonim în l. engleză, desemnând atât vechea monedă condamnarea de către stăpân a slugii slugii care nu şi-a folosit cât şi „talentul”, Matei 25:14-30] , condamnarea darul este clară, fără umbră de îndoială, iar atunci când descoperim una dintre regulile jocului vieţii, riscăm să eşuăm nefolosind-o. Talantul nefolosit, ca şi mădularul nesupus activităţii fizice, se moleşeşte şi într-un final se atrofiază. Trebuie să fim „împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, [amăgindu-ne pe noi înşine”, Iacov 1:22] . Din moment ce gândirea urmează cursul trasat de conversaţiile noastre lăuntrice, nu numai că putem vedea încotro o luăm pe terenul de joc al vieţii prin simpla lor observare, dar putem şi determina determina unde vom ajunge ajunge controlând controlând şi dirijându-ne dirijându-ne dialoguril dialogurilee acestea interioare. interioare.
Ce ai crede şi ce ai spune şi ce ai face dacă deja ai fi cel care vrei să fii? Începe să gândeşti gândeşti şi să vorbeşti şi să faci exact asta lăuntric. Ţi se spune că „dar este un Dumnezeu în Ceruri, Care descoperă tainele” [Daniel 2:28] , iar tu trebuie întotdeauna să-ţi aminteşti că Cerurile sunt înlăuntrul tău [Luca 17:21]; şi pentru a-ţi face cât se poate de limpede Cine este Dumnezeu, unde este El şi care sunt secretele Lui, Daniel continuă, „Iată care este visul şi vedenia pe care le-ai avut” [idem]. Acestea revelează cărările de care eşti legat şi indică direcţia spre care mergi. Iată ce a făcut o femeie pentru a întoarce cursul de care era nefericit legată în direcţia spre care voia să se îndrepte. Timp de doi ani, se ţinuse înstrăinată de cei trei oameni pe care îi iubea cel mai mult. Avusese o ceartă cu nora ei, care a izgonit-o de acasă. Pe parcursul acelor doi ani, nu-şi văzuse şi nu mai auzise nimic de fiul, nora şi nepoţelul ei, deşi îi trimisese acestuia din urmă multe cadouri în tot acest timp. De fiecare dată când se gândea la familia ei, şi asta se întâmpla zilnic, purta o conversaţie mentală cu nora ei, învinovăţind-o pentru cearta de demult şi acuzând-o acuzând-o pentru egoismul de care dăduse dăduse dovadă. Ascultând într-o seară una d in conferinţele conferinţele mele – era chiar despre acest joc al vieţii şi cum să-l joci – şi-a dat brusc seama că ea însăşi era cauza tăcerii prelungite şi că ea şi numai ea trebuia să facă ceva în privinţa asta. Recunoscând că scopul său era reclădirea bunelorrelaţii, şi-a trasat sarcina de a-şi schimba complet conversaţiile lăuntrice. Chia Chiarr în acea acea sear seară, ă, în imag imagin inaţ aţia ia ei, ei, a ticl ticlui uitt do două uă scri scriso sori ri plin plinee de iubi iubire re şi sensibilitate care i-ar fi fost scrise ei, una de către noră şi cealaltă de către nepoţel. În imaginaţia ei, le-a citit iar şi iar, până ce a adormit în fericitul sentiment de a fi primit scrisorile. A repetat acest act imaginar timp de opt seri la rând. În dimineaţa celei de-a noua, a primit un plic ce conţinea două scrisori, una de la noră şi cealaltă de la nepot. Erau scrisori drăgăstoase, emoţionale, prin care era invitată să-i viziteze – aproape c ó pii fidele ale celor pe care le născocise în mintea ei. Folosindu-şi imaginaţia conştient şi cu iubire, a schimbat cursul de care fusese legată în direcţia spre care voia să se îndrepte – spre o reunire fericită de familie. O schimbare de atitudine este o schimbare de poziţie pe terenul de joc al vieţii. Jocul vieţii nu se desfăşoară acolo, afară, în ceea ce se cheamă spaţiu şi timp; mutările adevărate în jocul vieţii au loc înlăuntru, înlăuntru, pe terenul de joc al minţii. minţii. „Pierzându-ţi sufletul, sufletul tău Pentru a-l găsi din nou; Strunindu-ţi înspre destinaţie A ta ta min minte te răzl răzlea eață.” ă.” – Laurence Laurence Housman Housman
6. „O VREME, VREMURI ŞI JUMĂTATE DE VREME” „Şi unul a zis celui ce era îmbrăcat în veşminte de in şi stătea deasupra apelor fluviului: ‚Pe când se vor sfârşi aceste fapte minunate?’ Şi am ascultat pe bărbatul cel îmbrăcat în veşminte de in care stătea deasupra apelor fluviului şi el şi-a ridicat dreapta şi stânga lui către ceruri şi a jurat pe Cel ce este viu în veci: ‚Va mai ţine o vreme; vremuri şi jumătate de vreme, iar când se va isprăvi isprăvi de sfărâmat puterea poporului celui celui sfânt, sfânt, atunc i vor vor lua sfârşit sfârşit toate toate acestea’”. acestea’”. – Daniel 12:6,7 La una dintre conferenţierile mele ţinută în Los Angeles asupra subiectului înţelesului ascuns ascuns din spatele poveştilor poveştilor Bibliei, Bibliei, cineva mi-a cerut să interprete interpretezz citatul citatul de mai sus din cartea lui Daniel. După ce am mărturisit că nu cunoşteam semnificaţia acelui pasaj anume, o doamnă din auditoriu şi-a spus, „Dacă mintea se poartă în concordanţă cu asumpţia de la care a plecat, atunci voi afla adevăratul răspuns la acea întrebare şi i-l voi spune lui Neville”. Şi iată ce mi-a spus. „Seara trecută s-a pus întrebarea, ‚Care e sensul expresiei ‹o vreme; vremuri şi jumătate de vreme›, aşa cum apare în Daniel 12:7’. Înainte de a mă culca, mi-am spus, ‚Trebuie că există un răspuns la această întrebare, aşa că îmi voi asuma faptul că îl cunosc şi, în timp ce voi dormi, mai-marele meu Sine va găsi răspunsul şi-l va revela mai-micului meu Sine în vis ori într-o viziune’”. „Pe la cinci-dimineaţă m-am trezit. Era prea devreme pentru a mă ridica, aşa că, rămânând în pat, m-am cufundat rapid în acea stare semi-visătoare dintre trezie şi somn, iar în acea stare, mi s-a înfăţişat în minte imaginea unei femei bătrâne. Stătea într-un balansoar şi se legăna înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. Apoi, o voce care semăna cu a ta, mi-a spus, ‚Făo iar şi iar şi iar, până ce dobândeşte dinamismul realităţii’”. „Am sărit din pat şi am recitit cel de-al doisprezecelea capitol din Daniel, şi iată răspunsul intuitiv pe care l-am primit. Luând al şaselea şi al şaptelea verset, căci la acestea se referea întrebarea de aseară, am considerat că, dacă veşmintele cu care sunt îmbrăcate personajele biblice corespund nivelului lor de conştienţă, aşa cum propovăduieşti tu, atunci cele de in trebuie că reprezintă într-adevăr un nivel foarte înalt de conştienţă, căci ‚cel ce era îmbrăcat în veşminte de in’ stătea ‚deasupra apelor fluviului’ şi dacă, aşa cum spui tu, apa simbolizează un nivel înalt de adevăr psihologic, atunci cel ce ar putea merge pe apă trebuie cu adevărat să reprezinte o stare slăvită de conştienţă. Am simţit aşadar că ceea ce avea de spus era într-adevăr de foarte mare importanţă. Acum, întrebarea întrebarea pusă lui era, ‚Pe când se vor sfârşi aceste fapte minunate?’ – iar răspunsul său a fost, ‚o vreme; vremuri şi jumătate de vreme’. Amintindu-mi viziunea bătrânei ce se legăna înainte şi înapoi, precum şi vocea ta spunându-mi spunându-mi ‚Fă-o iar şi iar şi iar, până ce dobândeşte dinamismul dinamismul realităţii’, realităţii’, şi amintindu-mi că viziunea şi îndemnul tău au venit ca urmare asumpţiei mele că ştiam răspunsul, am simţit intuitiv că întrebarea pusă ‚celui îmbrăcat în veşminte de in’ însemna cât timp va fi necesar pentru ca minunatele mele vise să devină realitate”.
„Iar răspunsul lui este, ‚Fă-o iar şi iar şi iar, până ce dobândeşte dinamismul realităţii’. ‚O vreme’ înseamnă să interpretăm interpretăm actul imaginar care implică împlinirea dorinţei; ‚vremuri’ ‚vremuri’ înseamnă să repetăm actul iar şi iar, pe când ‚jumătate de vreme’ înseamnă momentul aţipirii în timp ce interpretăm actul imaginar, căci un asemenea moment survine de obicei înainte ca actul pre-determinat să se încheie ş i, astfel, poate fi numit o jumătate, sau o bucată de timp – de vreme”. Revelarea unei atât de lăuntrice înţelegeri a Scripturilor prin simpla asumpţie că ştia răspunsul a fost o minunată experienţă pentru această femeie. Totuşi, pentru a cunoaşte adevăratul adevăratul înţeles al expresiei expresiei ‚o vreme; vreme; vremuri vremuri şi jumătate jumătate de vreme’, vreme’, ea trebuie trebuie să aplice această înţelegere în viaţa ei de zi cu zi. Nu avem niciodată ce pierde în faţa unei ocazii de a verifica această înţelegere, fie pentru noi, fie pentru alţii. Cu câţiva ani în urmă, o văduvă ce locuia în acelaşi complex de apartamente ca şi noi a venit să mă consulte în privinţa pisoiului său. Motanul era companionul ei permanent şi îi era tare drag. Acesta avea, însă, deja opt ani, era bolnav şi se afla într-o mare suferinţă. Nu mâncase de câteva zile şi nu voia să se mişte de sub patul ei. Doi veterinari văzuseră pisoiul şi îi spuseseră că nu mai putea fi tratat, trebuind să fie eutanasiat imediat. Eu i-am sugerat ca în acea seară, înainte de a adormi, să creeze în imaginaţia ei o acţiune oarecare ce ar indica faptul că motanul era în starea lui sănătoasă de dinainte. Am sfătuit-o să o facă iar şi iar, până ce scena dobândea dinamismul realităţii. A promis că aşa va face. Totuşi, fie din lipsă de încredere în sfatul meu, fie d in lipsă de încredere în propria ei abilitate de a duce la bun-sfârşit acţiunea imaginară, îi ceruse nepoatei sale să-şi petreacă noaptea cu ea. Cererea fusese făcută în ideea că, în cazul în care motanul nu era mai bine până dimineaţă, nepoata îl va duce la veterinar, iar ea nu va asista la teribilul gest ce va urma. În acea seară, s-a instalat într-un scaun comod şi a început să-şi imagineze imagineze că pisoiul se fâţâia pe lângă ea, zgâriind mobilierul şi făcând alte pozne pe care, în mod obişnuit, nu i le -ar fi îngăduit. De câte ori realiza că mintea i se depărta de la sarcina stabilită, aceea de a vedea un pisoi normal, sănătos, vioi şi jucăuş, îşi readucea atenţia asupra odăii şi îşi lua acţiunea imaginativă de la început. A făcut asta iar şi iar, până ce, într-un final, cu o senzaţie de uşurare, a adormit chiar pe acel scaun. Pe la patru-dimineaţa, a fost trezită de un mieunat. Pisoiul stătea lângă scaunul ei. După ce i-a captat atenţia, a ademenit-o spre bucătărie, unde părea că cere de mâncare. Văduva i-a încălzit puţin lapte, pe care el l-a înghiţit repede, cerând un supliment. Motanul a trăit tihnit încă cinci ani, după care, fără durere ori vreo boală, a murit firesc în somn. „Pe când se vor sfârşi aceste fapte minunate? O vreme; vremuri şi jumătate de vreme.” „El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor oamenilor şi-i cutremură cu arătările Sale” – Iov 33:15,16
7. FIŢI DAR ÎNŢELEPŢI CA ŞERPII „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii.” – Matei 10:16 Abilitatea şarpelui de a-şi forma pielea prin osificarea unei părţi d in el însuşi, precum şi deprinderea lui de a-şi lepăda pielea pe măsură ce creşte mai mare decât aceasta l-au făcut pe om să privească această reptilă ca un simbol al puterii creşterii nesfârşite şi a autoreproducerii. I se spune deci omului să fie „înţelept ca şarpele” şi să înveţe cum să-şi lepede pielea – mediul înconjurător – care e sinele său solidificat; omul trebuie să înveţe cum „să-l dezlege şi să-l lase să meargă” [Ioan 11:44]... cum „să se dezbrace de vieţuirea lui de mai înainte, de omul cel vechi” [Efeseni 4:22, Coloseni 3:9] ... cum să moară celui vechi şi să ştie totuşi că, precum şarpele, el „nu, nu va muri!” [Facerea 3:4]. Omul încă nu a învăţat că tot ce este în afara corpului său fizic este de asemenea parte din sine însuşi, că lumea lui şi toate condiţiile vieţii sale sunt numai exteriorizări ale stării sale de conştienţă. Când va cunoaşte acest adevăr, el va înceta lupta inutilă de auto-afirmare şi, precum şarpele, va lăsa vechiul să se ducă şi îşi va creşte un nou mediu. „Omul e nemuritor; aşadar el trebuie să moară la nesfârşit. Căci viaţa este o idee creativă; se poate regăsi numai în forme schimbătoare.” – Tagore În vremuri străvechi, şerpii erau asociaţi şi cu păzirea comorilor, a bogăţiei. Îndemnul de a fi „înţelepţi ca şerpii” este deci sfatul dat omului de a trezi puterea trupului său subtil – imaginaţia sa – pentru a putea, ca şarpele, să crească şi să se auto-depăşească, să moară şi totuşi să nu moară, căci numai d in muriri şi învieri ca acestea, lepădând vechiul şi adoptând noul, va veni împlinirea viselor şi aflarea comorilor lui. Aşa cum „şarpele însă era cel mai şiret [‚subtil’, în l. engleză] dintre toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” – Facerea 3:1 –, tot aşa, imaginaţia e mai subtilă decât orice făptură cerească pe care a creat-o Domnul Dumnezeu. Imaginaţia e făptura care: „[Căci făptura] a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci d in cauza Aceluia care a supus-o – cu nădejde… Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare.” – Romani 8:20,24,25 Deşi omul exterior, sau „cel firesc” [1 Corinteni 2:14] , al simţurilor, este interconectat cu mediul său, omul interior, or spiritual [‚duhovnicesc’], cel al imaginaţiei, nu este vasăzică astfel limitat. Dacă interconectarea ar fi fost completă, sfatul de a fi „înţelepţi ca şerpii” n-ar avea sens. De-am fi fost complet limitaţi la mediul nostru, nu ne puteam retrage atenţia de la evidenţa simţurilor şi să ne simţim în situaţia dorinţei noastre împlinite, cu speranţa că starea nevăzută se va solidifica drept noul nostru mediu. Dar: „[Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. ] Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc.” – 1 Corinteni 15:44
Trupul duhovnicesc al imaginaţiei nu este limitat la mediul omului. Trupul acesta spiritual se poate retrage dinspre omul exterior al simţurilor şi mediului înconjurător şi se poate imagina pe sine a fi ceea ce vrea să fie. Şi dacă rămâne credincios viziunii sale, imaginaţia va construi pentru om un nou mediu în care să trăiască. Asta se înţelege prin afirmaţia: „…Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.” – Ioan 14:2, 3 Locul care
ţi se găteşte nu e nevoie să fie un loc în spaţiu. Poate fi sănătate, bogăţie, companie, orice doreşti tu pe lumea asta. Dar cum cu m se găteşte un astfel de loc? Trebuie Trebuie mai întâi să-ţi construieş construieşti ti o reprezenta reprezentare re cât mai realist-p realist-posibi osibilă lă a ceea ce ai vedea şi auzi şi face dacă ai fi prezent fizic şi te-ai mişca fizic prin „locul” acela. Apoi, cu trupul tău fizic imobilizat, trebuie să-ţi imaginezi că eşti în realitate în acel „loc” şi vezi şi auzi şi faci tot ce ai vedea şi auzi şi face dacă ai fi acolo fizic. Trebuie să faci asta iar şi iar, până ce scena dobândeşte dinamismul realităţii. Când îl simţi a fi cât se poate de firesc, „locul” a fost de-acum gătit drept noul mediu mediu pentru sinele sinele tău exterior, sau fizic. Acum îţi poţi deschide ochii fizici şi te poţi întoarce la starea ta de dinainte. „Locul” a fost pregătit, şi unde ai fost în imaginaţie, acolo vei fi şi în trup. Cum se realizează fizic această stare imaginată nu e grija ta, ca om firesc ori exterior. Trupul spiritual, spiritual, la întoarcerea întoarcerea lui din starea imaginată imaginată la starea lui fizică de dinainte, creează un pod invizibil de incidente pentru a lega cele două stări. Deşi sentimentul ciudat că ai fost acolo în realitate şi că starea a fost autentică dispare de îndată ce îţi deschizi ochii asupra vechiului mediu atât de familiar, cu toate acestea, eşti urmărit de simţul unei duble-identităţi – cunoscând de-acum că „este trup firesc, este şi trup duhovnicesc”. Când tu, omul firesc, ai avut această experienţă, vei trece automat peste podul de evenimente care duce la realizarea fizică a locului tău pregătit invizibil. Acest concept – că omul este dual şi că omul interior al imaginaţiei poate locui în stări viitoare şi se poate întoarce în momentul prezent cu un pod de evenimente pentru a lega pe cele două – se ciocneşte violent de perspectiva larg-acceptată asupra personalităţii omeneşti şi asupra cauzei şi naturii fenomenelor. Un asemenea concept solicită o revoluţie în ideile actuale despre personalitatea umană şi despre spaţiu, timp şi materie. Conceptul că omul, conştient sau neconştient, determină condiţiile vieţii imaginându-se pe sine în acele stări mentale duce la concluzia că această lume presupus solidă este o construcţie a Minţii – un concept pe care, la început, simţul comun îl respinge. Cu toate acestea, ar trebui să ne amintim faptul că omul a fost silit să accepte până la urmă majoritatea conceptelor pe care simţul comun le-a respins iniţial. Aceste răsturnări fără de sfârşit în judecată pe care experienţa le-a forţat asupra omului l-au determinat pe prof. Whitehead să scrie: „Numai Cerurile ştiu ce prostie aparentă nu va fi mâine un adevăr demonstrat”.
Puterea creativă din om doarme şi trebuie să fie trezită – „deşteptată”. „Deşteaptă-te, cel ce dormi, şi te scoală din morţi” – Efeseni 5:14 Deşteaptă-te d in somnul care-ţi spune că lumea de afară este cauza condiţiilor vieţii tale. Ridică-te din trecutul mort şi creează un nou mediu în jurul tău. „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” – 1 Corinteni 3:16 Duhul lui Dumnezeu este imaginaţia ta, dar doarme şi trebuie să fie trezită pentru a te înălţa d in tărâmul limitat al simţurilor pe care atât de îndelung ai naufragiat. Posibilităţile neîngrădite deschise ţie pe măsură ce devii „înţelept ca şerpii” sunt de nemăsurat. Vei alege condiţiile ideale pe care vrei să le experimentezi şi mediul ideal în care vrei să trăieşti. Experimentând aceste stări în imaginaţie, până ce dobândesc dinamism senzorial, le vei exterioriza la fel de negreşit cum îşi exteriorizează şarpele pielea sa vremelnică. După ce vei creşte dincolo de ele, le vei părăsi la fel de uşor cum „şarpele-şi leapădă pielea smălţuită” [William Shakespeare, „Visul unei nopţi de vară”, Act II, scena I, 249] . O viaţă tot mai abundentă – întregul scop al Creaţiei – nu poate exista decât prin moarte şi reînviere. Dumnezeu a dorit formă, aşa că El a devenit om: şi nu e suficient ca noi să-I recunoaştem duhul în acţiune de-a lungul creaţiei, trebuie să-I vedem acţiunea luând formă şi să spunem că „e bună” [Facerea 1:31], chiar dacă ne depăşim forma iar şi iar, la nesfârşit. „El ne duce Prin largi odăi ale plăcerii în care Pulsează extaz spre un capăt ce mereu se depărtează, Căci atingerea Lui e nesfârşită şi dă La tot capătul cuprins.” [George Meredith – „Hymn to Colour”] **** „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine.” – Ioan 12:32 Dacă maş înălţa dincolo de evidenţa simţurilor spre starea de conştienţă pe care doresc să o realizez şi rămân în acea stare până ce îi s imt naturaleţea, voi forma acea stare în jurul meu şi toţi oamenii o vor vedea. Dar cum să-l convingi pe om că e adevărat – că viaţa imaginativă este singura trăire; că asumarea sentimentului dorinţei împlinite este singura cale spre o tot mai abundentă viaţă, şi nu numai alinarea escapistului 1 – iată problema. 1
ESCAPÍSM s.n. (Liv.) Tendin Tendință de a cultiv cultivaa evadarea evadarea din realitat realitatea ea vieții sociale sociale,, de a căuta căuta refugiu refugiu în atempo atemporab rabilit ilitate ate;; concep concepție filozofică filozofică și etică etică ce preconizea preconizează ză evadarea evadarea din cotidia cotidiann prin contempl contemplarea area „esen „esen țelor spiritua spirituale”. le”. [< engl. engl. escapisme, germ. Eskapismus, cf engl. escape - a evada].
Pentru a vedea ca „prin largi odăi ale plăcerii” ce înseamnă a trăi în tărâmurile imaginaţiei, a aprecia şi a te bucura bucu ra de lume, trebuie să trăieşti imaginativ; trebuie să visezi şi să-ţi iei visul în stăpânire, apoi să creşti mai mare decât însuşi visul, mereu şi mereu, de-a pururi. Omul care nu imaginează, care nu-şi va pierde viaţa la un nivel pentru a şi-o putea afla pe un alt nivel mai înalt, nu e altceva decât femeia lui Lot – un de-sine-suficient „stâlp de sare” [Facerea 19:26]. Pe de altă parte, cei care refuză forma ca fiind fiind nespiritua nespirituală lă şi care resping întruparea, întruparea, considerând-o a fi ceva separat de Dumnezeu, sunt neştiutori în privinţa marelui mister : „mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup” [1 Timotei 3:16] . Viaţa ta exprimă un lucru, şi numai un singur lucru: starea ta de conştienţă. Totul depinde de asta. Pe măsură ce îţi asumi o stare de conştienţă, prin intermediul imaginaţiei, acea stare începe să prindă formă, formă, se solidific solidificăă în jurul tău precum pielea pielea şarpelui şarpelui se osifică osifică în jurul lui. Dar trebuie să fii credincios acelei stări. Nu trebuie să treci de la stare la stare, ci mai degrabă să aştepţi răbdător în singura stare invizibilă până ce dobândeşte substanţă şi devine un fapt concret. Răbdarea e necesară, dar răbdarea va fi uşoară după ce mai întâi ai reuşit să te debarasezi de cel vechi şi să-l dezvolţi pe cel nou, căci suntem capabili să aşteptăm după câtă înţelegere am adunat în trecut. Înţelegerea este secretul răbdării. Câtă prin bucurie firească şi încântare spontană în a vedea lumea – nu cu, ci, cum spune Blake – prin ochi! Imaginează-ţi că vezi ceea ce vrei să vezi – şi rămâi credincios viziunii. Imaginaţia ta va face pentru sine o formă corespunzătoare în care vei trăi. Toate lucrurile sunt făcute de puterea imaginaţiei. Nimic nu începe dacă nu începe din imaginaţia omului. „Dinăuntru „Dinăuntru în afară” afară” [vezi Marcu 7:21;23] este legea universulu universului.i. „Precum „Precum înăuntru, înăuntru, aşa şi afară” [„Precum [„Precum e sus, aşa e jos; cum e jos, aşa e sus; precum înăuntru, aşa şi afară; cum e afară, aşa e înăuntru”, înăuntru”, „Corespondenţă „Corespondenţă”, ”, al doilea dintre „Cele Şapte Principii Principii ale lui Hermes Trismegistul”] . Omul se îndreaptă spre afară în căutarea lui după adevăr, dar
lucrul esenţial este să priveşti înlăuntru. „Adevărul e în noi înşine; nu se ridică Din lucruri d in afară, orice-ai crede. E un miez făr’ de moarte acolo în noi, în fiecare Unde adevărul deplin îndură… iar a şti Constă, mai degrabă în a deschide-o cale De unde splendoarea să se poată elibera, Decât în a face-un loc prin care să intre lumina Presupus a fi-n afară.” – [Robert] Browning, „Paracelsus”
Consider că vei fi interesat de un exemplu – cum o tânără femeie a lepădat pielea resentimentului şi s-a gătit cu un tip mult diferit de piele. Părinţii acestei femei se separaseră pe când ea avea şase ani, iar ea a rămas cu mama. Îşi vedea rar tatăl. Dar o dată pe an, acesta îi trimitea un cec de cinci dolari pentru Crăciun. După ce s-a măritat, tatăl său mărise cadoul de Crăciun la zece dolari. După una d in conferenţierile mele, a meditat îndelung la afirmaţia mea potrivit căreia bănuielile omului în privinţa altuia sunt numai o măsură a propriei sale amăgiri şi a recunoscut astfel că îi purta de ani buni resentimente tatălui său. În acea seară s-a hotărât să se debaraseze de resentimente şi să pună o reacţie iubitoare în locul acestora. În imaginaţia ei, a simţit că-şi îmbrăţişează tatăl în cel mai cald fel cu putinţă. A făcut-o iar şi iar, până ce a prins starea de spirit spirit a gestului său imaginar, imaginar, adormind apoi într-o într-o dispoziţie foarte fericită. fericită. A doua zi, s-a întâmplat să treacă prin raionul de blănuri al unuia dintre cele mai mari magazine din California. Flirta deja de ceva timp cu ideea de a avea un guler de blană nou, dar considera că nu şi-l putea permite. De data aceasta, privirea i-a fost atrasă de unul din blană de jder de stâncă – a ales unul şi l-a probat. După ce i-a s imţit textura şi s-a admirat îndelung într-o oglindă, l-a dat jos cam fără tragere de inimă şi l-a înapoiat vânzătorului, spunându-şi din nou că nu-şi poate permite aşa ceva. Pe când ieşea d in raion, s-a oprit şi a gândit, „Neville ne spune că putem avea orice dorim dacă reuşim să prindem numai sentimentul de a avea deja acel lucru”. În imaginaţia ei, şi-a pus din nou gulerul de blană, i-a s imţit realitatea realitatea şi şi-a văzut mai departe de cumpărăturile obişnuite, bucurându-se în tot acest timp că-l purta, deşi o făcea numai imaginar. Această tânără nu a asociat niciodată cele două gesturi imaginare. De fapt, aproape că a uitat ce făcuse până ce, câteva săptămâni mai târziu, de Ziua Mamei, soneria sună pe neaşteptate. Era tatăl ei. Îmbrăţişându-l, şi-a amintit cel dintâi gest imaginar. Desfăcând coletul pe care i-l adusese – primul cadou în toţi aceşti mulţi ani – şi-a amintit şi cel de-al doilea gest, căci în cutie se afla un guler frumos din blană de jder de stâncă.
„Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt.” – Psalmi 81/82:6 „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii.” – Matei 10:16
8. APA ŞI SÂNGELE „…De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.” – Ioan 3:3 „Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.” – Ioan 19:34 „Acesta este Cel Care a venit prin apă şi prin sânge: Iisus Hristos; nu numai prin apă, ci prin apă şi prin sânge” – 1 Ioan 5:6 Potrivit evangheliei şi epistolei lui Ioan, omul nu numai că trebuie „să se nască de sus” [sau, „din nou”] , ci trebuie să se nască din nou prin apă şi sânge. Aceste două experienţe lăuntr lăuntrice ice sunt corela corelate te cu dou douăă ritua ritualur lurii exteri exterioar oaree – botezu botezull şi împărtă împărtășania ania [euharistia, comuniunea]. Dar cele două ritualuri exterioare – botezul pentru a simboliza naşterea prin apă şi vinul împărtăşaniei pentru a simboliza acceptarea sângelui Mântuitorului – nu pot produce naşterea adevărată sau transformarea radicală a individului, adică exact ceea ce i s -a făgăduit omului. Folosirea externă a apei şi vinului nu poate aduce schimbarea dorită a minţii. Trebuie, aşadar, să căutăm înţelesul ascuns din spatele simbolurilor apei şi sângelui. Biblia foloseşte multe imagini pentru a simboliza Adevărul, dar imaginile folosite simbolizează Adevărul la niveluri diferite de înţelegere. La cel mai de jos nivel, imaginea folosită este piatra. De exemplu: „…şi pe gura fântânii era o piatră mare. Când se adunau acolo toate turmele, ciobanii prăvăleau piatra de pe gura fântânii fântânii şi adăpau oile…” Facerea 29:2,3 „În fundul mării ca o piatră s-au pogorât.” pog orât.” Ieşirea 15:5 Când o piatră acoperă fântâna, înseamnă că oamenii au interpretat literal aceste măreţe revelaţii simbolice ale Adevărului. Când cineva prăvăleşte piatra, înseamnă că un individ a descoperit dedesubtul alegoriei sau parabolei germenele său psihologic vital, ori înţelesul. Acest înţeles ascuns care stă dincolo de cuvintele propriu-zise este simbolizat prin apă. Această apă, sub forma Adevărului psihologic, este ceea ce oferă el omenirii. „Şi voi, oile Mele, sunteţi turma pe care o pasc.” Iezechiel 34:31 [Marcu 9:41; 1Samuel/1Re 1Samuel/1Regi gi Omul cu mintea textuală ce refuză „cupa cu apă” [Marcu 26:11,12,16] – Adevărul psihologic – care i se oferă, „se duce ca piatra la fund”. El rămâne la nivelul unde vede totul cu o obiectivitate deplină, fără vreo relaţie subiectivă putând păstra liniştit toate poruncile – scrise în piatră – literalmente, şi totuşi să le încalce psihologic cât e ziua de lungă. Poate, Poate, de exemplu, exemplu, să nu fure propriu-zis propriu-zis ce-i al altuia altuia dar totuşi totuşi să-l vadă pe altul la strâmtoare. A vedea pe altul la strâmtoare înseamnă a-l jefui de dreptul lui din naştere ca fiu al lui Dumnezeu. Căci suntem toţi „fiii Celui Preaînalt” [Psalm 82/81:6; Luca 6:35] .
„Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreunămoştenitori cu Hristos…” Romani 8:17 A şti ce să faci în privinţa unei aparente nenorociri înseamnă a avea „cupa cu apă” – Adevărul psihologic psihologic – care ar putea repara situaţia. situaţia. Dar o astfel de cunoaştere nu e suficientă. suficientă. Omul nu numai că trebuie „să umple vasele cu apă” [Ioan 2:7] – adică, să descopere adevărul psihologic – ci şi să o transforme în vin! Şi face asta trăind o viaţă în concordanţă cu adevărul pe care l-a descoperit. Numai printr-o atare folosire a adevărului poate el „gusta apa care se făcuse vin” – Ioan 2:9. Dreptul d in naştere al omului este acela de a fi Iisus. El este născut „să mântuiască poporul Său de păcatele lor”, Matthew Matthew 1:21. Dar mântuirea omului este „nu numai prin apă, ci prin apă şi prin sânge”. A cunoaşte ce să faci pentru a te mântui pe tine însuţi ori pe altul nu e suficient; trebuie să o faci. Cunoaşterea a ce trebuie făcut este apa; făptuirea este sângele. Acesta este „Cel Care a venit nu numai prin apă, ci prin apă şi prin sânge”. Întregul acestui mister se află în conştienţă, folosirea activă a imaginaţiei pentru a-ţi însuşi acea stare de conştienţă specifică ce te-ar mântui pe tine sau pe altul de limitările actuale. Ceremoniile externe nu pot face asta. „…[acolo] vă va întâmpina un om, ducând un urcior cu apă; mergeţi după el. Şi unde va intra, spuneţi stăpânului casei că Învăţătorul zice: Unde este odaia în care să mănânc Paştile împreună cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un foişor mare aşternut gata. Acolo să pregătiţi pentru noi.” [Marcu 14:13 -15 ; Luca 22:10 -12] Orice doreşti este „aşternut gata”, există deja. Imaginaţia ta te poate pune lăuntric în legătură cu acea stare de conştienţă. Dacă imaginezi că eşti deja cel care vrei să fii, îl urmezi pe „omul care duce un urcior cu apă”. Dacă rămâi în acea stare, ai intrat în „foişorul cel mare” – Paştile, „Trecerea” – şi ţi-ai pus sufletul în mâinile lui Dumnezeu – conştienţa ta. Starea de conştienţă a unui om este cererea lui către Depozitul Infinit al lui Dumnezeu şi, precum în legea comerţului, cererea creează oferta. Pentru a schimba oferta, trebuie să schimbi cererea – starea ta de conştienţă. Ceea ce doreşti să fii, acel lucru trebuie să-l simţi că deja eşti. Starea ta de conştienţă creează condiţiile vieţii tale mai curând decât condiţiile creează starea ta de conştienţă. A cunoaşte acest Adevăr înseamnă a avea „apa vieţii” [Apocalipsa 7:17, 21:6, 22:1, 22:17] . Dar Mântuitorul tău – soluţia problemei tale – nu se poate manifesta numai de către o astfel de cunoaştere. Poate fi realizată numai atunci când o astfel de cunoaştere se aplică. Numai asumându-ţi sentimentul dorinţei tale împlinite şi continuând în această privinţă „îţi este împunsă coasta”; şi îndată îţi iese apă şi sânge. Numai în acest fel se realizează realizează Iisus – soluţia problemei tale. „Căci trebuie să ştii că în stăpânirea minţii tu eşti propriul tău stăpân şi domn , că nu se va ridica niciun foc în roata ori întreaga circumferinţă a trupului şi spiritului tău până ce nu te vei fi trezit tu însuţi.” [Jakob Böhme, „Aurora”]
Dumnezeu este conştienţa ta. Făgăduinţele sale sunt condiţionale. Dacă nu se schimbă cererea – starea ta de conştienţă –, oferta rămâne aceeaşi – condiţiile actuale ale vieţii tale rămân aceleaşi. „După cum iertăm” [Matei 6:12, Luca 11:4] – după cum ne schimbăm părerea – legea se aplică automat. Starea ta de conştienţă este motorul acţiunii, forţa directoare, şi cea care creează oferta. „Şi dacă poporul acela, despre care am zis Eu acestea, se va întoarce de la faptele lui cele rele, atunci voi îndepărta răul ce gândeam să-i fac. Sau dacă voi zice despre un popor sau despre un rege că-l voi întocmi şi-l voi întări, Şi dacă acela va face rele înaintea ochilor Mei şi nu va asculta de glasul Meu, atunci voi schimba binele cu care voiam să-l fericesc.” Ieremia 18:7,8,9 Această afirmaţie a lui Ieremia sugerează că e vorba de un angajament, dacă individul sau naţiunea va fi să-şi realizeze scopul – un angajament cu anumite atitudini fixe ale minţii. Sentimentul dorinţei împlinite este o condiţie necesară în căutarea omului către scop. Povestirea pe care ţi-o voi spune arată că omul este ceea ce privitorul are capacitatea de a vedea în el; că ceea ce este el văzut a fi este un indicator direct al stării de conştienţă a privitorului. Această povestire este, de asemenea, o provocare pentru noi toţi de „a ne vărsa sângele” – de a ne folosi imaginaţia cu dragoste în folosul altora. Nu e zi ce trece care să nu ne ofere şansa de a transforma transforma o viaţă „prin vărsarea sângelui nostru”. „[După Lege, aproape toate se curăţesc cu sânge,] şi fără vărsare de sânge nu se dă iertare.” Evrei 9:22 Am reuşit să ridic pentru o profesoară vălul misterului „apei şi sângelui” într-o seară în New York City. Am citat afirmaţia de mai sus din Evrei 9:22 şi m-am apucat să explic că realizarea faptului că nu avem speranţă decât în noi înşine este descoperirea lui Dumnezeu înlăuntrul nostru – iar această descoperire face ca hăurile întunecate ale craniului să se lumineze, şi cunoaştem că „sufletul omului este un sfeşnic de la Domnul”, Proverbe/Pildele lui Solomon 20:27 – această realizare fiind lumina ce trebuie să ne călăuzească teferi pe pământ. „…El ţinea strălucitoare deasupra capului meu candela Sa şi, luminat de ea, eu străbăteam prin întuneric!” Iov 29:3 Totuşi, nu trebuie să ne uităm la această lumină radiantă a capului ca fiind Dumnezeu, căci omul este imaginea lui Dumnezeu. „Dumnezeu apare, şi Dumnezeu e lumină Pentru bietele suflete ce sălăşluiesc în noapte; Dar chip omenesc arată Celor ce locuiesc tărâmurile zilei.” Blake
Dar acest lucru trebuie experimentat pentru a fi cunoscut. Nu e altă cale, iar experienţa niciunui alt om nu poate fi un substitut al propriei tale experienţe. I-am spus profesoarei că schimbarea ei de atitudine cu privire la altul va produce schimbarea corespondentă în celălalt; că o atare cunoaştere era adevăratul înţeles al apei amintite în 1 Ioan 5:6, dar că numai o atare cunoaştere nu era suficientă în sine pentru a produce renaşterea dorită; că o astfel de renaştere s-ar putea produce numai „prin apă şi sânge”, sau prin aplicarea acestui adevăr. vieţii, dar făptuirea ei este sângele Cunoaşterea a ceea ce trebuie făcut este apa vieţii Mântuitorului. Cu alte cuvinte, puţină cunoaştere, dacă e pusă în acţiune, este mai profitabilă decât multa cunoaştere pe care neglijăm să o punem în acţiune.
În timp ce vorbeam, în mintea profesoarei se tot strecura o anume elevă. Dar, se gândea ea, aceasta reprezenta un caz prea dificil pe care să verifice adevărul celor pe care i le spuneam referitor la misterul renaşterii. Cu toţii ştiau, şi dascăli şi elevi, că această fată anume era incorigibilă. Situaţ Situaţia ia concre concretă tă a cazulu cazuluii său era următo următoare area: a: profes profesori orii,i, inclus inclusiv iv direc director torul ul şi psihologul şcolii, au analizat circumstanţele cu câteva zile mai devreme. Au ajuns la concluzia unanimă că, în interesul şcolii, eleva trebuia exmatriculată la împlinirea vârstei de şaisprezece ani. Era obraznică şi crudă, imorală şi folosea cel mai suburban limbaj. Data eliminării sale era la numai o lună distanţă. Conducând Conducând spre casă în acea seară, profesoara profesoara se tot întreba dacă ar putea într-adevăr într-adevăr să se răzg răzgân ânde deas ască că în priv privin inţa ţa fete fetei, i, şi dacă dacă da, da, ar trec trecee şi fata fata prin printr tr -o schi schim mbare bare comportamentală numai fiindcă ea trecuse printr-o schimbare de atitudine? Singurul mod de a afla ar fi să încerce. Asta ar fi fost o treabă uriaşă, căci însemna asum asumar area ea într întreg egii ii resp respons onsab abil ilit ităţ ăţii pent pentru ru inca incarn rnar area ea no noil ilor or valo valori ri în elev elevaa cu pric pricin ina. a. Îndrăznea ea oare să-şi asume o atât de grozavă putere – creativă deci, precum puterea dumnezeiască? Asta însemna o schimbare totală a atitudinii normale a omului în faţa vieţii, de la „Îl/o voi iubi dacă mă va iubi el/ea mai întâi pe mine”, la „Mă iubeşte fiindcă eu l-am iubit/am iubit-o mai întâi”. Ori asta pare prea tare a joacă de-a Dumnezeu. „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi”. 1Ioan 4:19 Dar indiferent indiferent cât încerca să lupte cu el, sentimentul sentimentul ce persista era acela că interpretarea mea dăduse înţeles misterului renaşterii „prin apă şi sânge”. Profesoara decise să accepte provocarea. Şi iată ce a făcut. A adus chipul copilei în faţa ochiului minţii sale şi a văzut-o zâmbind. A ascultat şi a imaginat că o aude spunând, „Bună dimineaţa”. Asta era ceva ce eleva nu făcuse niciodată de când venise la şcoala aceea. Profesoara a imaginat ce era mai bun în privinţa fetei şi apoi a ascultat şi a privit ca şi când ar fi auzit şi ar fi văzut toate cele pe care le-ar auzi şi le-ar vedea când aceste lucruri ar fi aşa cum trebuia să fie.
Profesoara a făcut asta iar şi iar, până ce s-a convins pe sine însăşi că era adevărat, după care a adormit. Chiar a doua zi, eleva intră în clasa ei şi spuse zâmbind, „Bună dimineaţa”. Profesoara a fost atât de surprinsă încât era cât pe ce să nu răspundă şi, conform propriilor ei cuvinte, dea lungul întregii zile s-a tot uitat după semne ale revenirii ei la mai vechile obiceiuri. Totuşi, fata continua în starea transformată. Până la sfârşitul săptămânii, schimbarea era evidentă tuturor; s-a întrunit un nou consiliu profesoral şi decizia de exmatriculare a fost revocată. Cum copila rămânea prietenoasă şi plină de graţie, profesoara n-a putut decât să se întrebe, „Oare unde o fi dispărut eleva cea indisciplinată?” „Căci Îndurare, Compasiune, Pace şi Iubire este Dumnezeu, scumpul nostru Tată, iar Îndurare, Compasiune, Pace şi Iubire este omul, Fiul şi grija Sa.” – Blake („Chipul divin”) Transformarea este posibilă în principiu, căci fiinţa transformată trăieşte în noi, şi e numai o problemă de a deveni conştienţi de aceasta. Profesoara trebuia să experimenteze această transformare pentru a cunoaşte misterul „apei şi sângelui”; nu era altă cale, iar experienţa niciunui alt om nu putea fi un substitut al propriei sale experienţe. „Întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui.” Efeseni 1:7 Fără hotărârea de a-şi schimba părerea cu privire la elevă şi puterea imaginativă de a o pune în practică, profesoara nu ar fi putut-o mântui. Nimeni nu poate cunoaşte puterea mântuitoare a imaginaţiei dacă nu „şi-a vărsat sângele” şi nu a gustat din cupa experienţei. „Sufletul drept de ţi l-ai citi, De frică te vei izbăvi! Omul altă lumină nu găseşte, O mie de ani de scotoceşte.” Matthew Arnold
9. O PERSPECTIVĂ MISTICĂ „Şi cu multe pilde ca acestea le grăia Cuvântul după cum puteau să înţeleagă. Iar fără pildă nu le grăia; şi ucenicilor ucenicilor Săi le lămurea toate, toate, deosebi.” – Marcu 4:33,34 [„parabole” în original] original] care se cheamă Biblia este o Această colecţie de pilde [„parabole” revelare a Adevărului exprimat în simboluri pentru a descoperi Legile şi rosturile minţii omului. Devenind conştienţi de înţelesurile mai adânci ale pildelor decât cele care le sunt de obicei atribuite, le pătrundem mistic. De exemplu, să luăm dintr-o perspectivă mistică sfatul dat ucenicilor [discipolilor] în Matei 10:10. Citim că, odată pregătiţi să practice şi să înveţe pe alţii măreţele legi ale minţii care li se revelaseră lor, li se spune discipolilor să nu-şi ia încălţăminte în călătorie. Un discipol este cineva care-şi disciplinează mintea pentru a funcţiona conştient şi a acţiona la tot mai înalte niveluri de conştienţă. S-a ales încălţămintea ca simbol al ispăşirii indirecte, sau al ideii de „lasă-mă s-o fac eu în locul tău”, deoarece încălţămintea îl protejează pe cel care o poartă şi îl apără de impurităţi impurităţi preluându -le asupra sa. Ţinta discipolului este aceea de a călăuzi, atât pe sine cât şi pe alţii, dinspre robia dependenţei spre libertatea de Fii ai lui Dumnezeu. De aici şi sfatul, nu lua nici încălţăminte . Nu accepta niciun mijlocitor între tine şi Dumnezeu. Depărtează-te de toţi cei care s-ar oferi să facă în locul tău ceea ce ar trebui să faci tu – şi ai putea p utea să o faci chiar mai bine tu însuţi.
„Pământul de Rai e burduşit, Şi fiece tufiş de Dumnezeu arde, Dar numai cel ce vede Încălţămintea-şi scoate.” Elizabeth Barrett Browning „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Miaţi făcut.” Matei 25:40 Ori de câte ori îţi exersezi imaginaţia în folosul altuia, fie spre bine, rău sau oricum, ai făcut asta pentru Hristos, literalmente, căci Hristos este Imaginaţia Omenească trezită. Prin folosirea folosirea înţeleaptă şi iubitoare a imaginaţiei, imaginaţiei, omul Îl înveşmântează şi-L hrăneşte pe Hristos, iar prin abuzarea ignorantă şi temătoare a imaginaţiei, omul Îl despoaie şi-L biciuieşte pe Hristos. „Să nu cugetaţi fărădelege unul împotriva altuia”, Zaharia 8:17, e sfat logic, dar negativ. Un om ar putea înceta să abuzeze de imaginaţia sa, la sfatul unui amic; el ar putea fi inspirat negativ de experienţa altora şi să înveţe să nu imagineze, dar asta nu e suficient. O asemenea lipsă de folosire a puterii creative a imaginaţiei n-ar putea înveşmânta sau hrăni vreodată pe Hristos. Mantia purpurie a Fiului lui Dumnezeu [Marcu 15:17; 15:20; Ioan 19:2; 19:5] este ţesută, nu prin neimaginarea neimaginarea răului, ci prin imaginarea binelui; prin folosirea activă, voluntară şi iubitoare a imaginaţiei.
„…câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul.” Filipeni 4:8 „Regele Solomon şi-a făcut tron de nuntă [„caleaşcă”, în original] din lemn de cedru din Liban. Stâlpii lui sunt de argint, pereţii de aur curat, patul e de purpură, iar acoperişul este de scumpe alesături; darul dragostei alese…” Cântarea lui Solomon 3:9,10 Primul lucru pe care-l observăm este că „Regele Solomon şi-a făcut ”. ”. Asta e ceea ce trebuie, în definitiv, să facă fiecare om – să-şi facă tron de nuntă din lemn de cedru din Liban. Prin tron [sau, „caleaşcă”] , scriitorul acestei alegorii înţelege Mintea, în care stă spiritul Înţelepciunii – Solomon – controlând cele patru funcţii ale Minţii pentru a zidi o lume a Iubirii şi Adevărului. „Iar Iosif, înhămându-şi caii la căruţa sa, a ieşit în întâmpinarea lui Israel, tatăl său” [Facerea 46:29]. „Ce supuşi îl însoţesc spre Roma pentru a-i împodobi în lanţuri grele roţile caleştii?” [William Shakespeare, „Iulius Cezar”, Act 1, Scena 1] . Dacă omul nu-şi face el însuşi un tron [„caleaşcă” în original] din lemn de cedru din Liban, atunci al lui va fi precum cel al reginei Mab: „Ea-i zâna-moaşă... Careta [„tronul”] ei e-o coajă de alună” [William Sha kesp ea re, „Romeo şi Julieta”] . Lemnul de cedru din Liban era simbolul misticului pentru integritate , incoruptibilitate . Pentru un mistic, este evident ce şi-a făcut regele Solomon. Argintul sugera cunoaşterea, aurul simboliza înţelepciunea, iar purpura – înveşmânta sau acoperea Mintea incoruptibilă cu roşul Iubirii şi albastrul Adevărului. „Şi L-au îmbrăcat în purpură.” Marcu 15:17 Înţelepciune întrupată, de patru ori incoruptibilă, înveşmântată în purpură – Iubire şi Adevăr – rostul experienţei omului pe pământ.
„Iubirea e piatra filosofală [p iatra a lch imistului, a înţelep tului] ; Scoate aur din ţărână; Transformă nimicul în ceva, Mă face pe mine Dumnezeu.” Angelus Silesius