DOINA "Doina" doina populara comentariu literar
"Doina este o specie a liricii populare, caracteristica numai folclorului literar românesc, în care omul, în directa relatia cu natura, exprima sentimentele de dor si jale, stari sufletesti specifice numai românului si puternic înradacinate în structura lui spirituala. Cuvintele "dor" si "jale" nu au corespondent în alta limba, sunt intraductibile si definesc specificul sufletului românesc. In functie de cauzele care determina exprimarea starilor sufletesti de dor si jale, doinele pot fi: doine de dragoste, doine de catanie, doine de saracie, doine pastoresti, doine de haiducie, doine de înstrainare, doine despre soarta si noroc. Stilistic, doina se individualizeaza, între celelalte creatii lirice, printr-o deosebita bogatie metaforica, printr-o armonie perfecta a eului liric cu natura înconjuratoare, care amplifica starile sufletesti exprimate". Titlul este sugestiv pentru aceasta specie cu totul aparte în lirica populara româneasca, fiind format din substantivul articulat "doina", care defineste si individualizeaza aceasta creatie. Altfel spus, titlul simbolizeaza ideea ca aceasta poezie este reprezentativa pentru doina populara.
Poezia "Doina" nu este structurata pe strofe, fiind o unitate de exprimare a sentimentelor de jale si dor, si sugereaza, totodata, armonia, comuniunea omului cu natura. Inceputul poeziei este o adresare directa, prin care poetul anonim, personificând doina, îsi exprima direct atractia pentru aceasta creatie folclorica: "Doina, doina, cântic dulce, / [...] Doina, doina, viers cu foc". Dragostea si pretuirea autorului anonim pentru frumusetea neasemuita a cântecului popular sunt exprimate prin repetitia vocativului "doina, doina", precum si prin epitetele "cântic dulce" si "viers cu foc", sugerând totodata vraja si farmecul prin care doina emotioneaza profund sufletul românului. Atitudinea de apropiere sufleteasca, pe care autorul popular o exprima cu patima, este ilustrata si prin apozitiile "cântic dulce" si "viers cu foc", unde epitetetele sugereaza muzicalitatea acestei creatii, precum si capacitatea doinei de a alina dorul ori suferinta profunda a românului. De când se stie pe aceste meleaguri, românul a iubit creatia populara, deoarece prin intermediul ei si-a exprimat cele mai intime si profunde sentimente, si-a contopit sufletul cu aceste comori spirituale: "Când te-aud. nu m-as mai duce!/ [...] Când rasuni, eu stau în loc!", ilustrate prin verbe sau expresii sugestive. Ideea ca doina a însotit dintotdeauna românul de-a lungul existentei sale, în orice împrejurare, este exprimata în continuarea poeziei prin succesiunea anotimpurilor, ilustrate cu principalele elemente de natura specifice. Bucuria omului pentru venirea primaverii, anotimpul care trezeste
la viata natura, este sugestiva pentru dorinta acestuia de libertate: "Bate vânt de primavara, / Eu cânt doina pe afara". Comuniunea perfecta a omului cu natura este sugerata de verbul "a îngâna", care umanizeaza natura, prin personificarea celor mai încântatoare simboluri primavaratice, "florile" si "privighetorile": "De ma-ngân cu florile / Si privighetorile". Urmatorul anotimp este "iarna viscoloasa", care sileste românul sa se izoleze, iar singuratatea îi este alinata de cântecul doinei, unica mângâiere a unui suflet încarcat de tristete: "Vine iarna viscoloasa / Eu cânt doina-nchis în casa, / De-mi mai mângâi zilele, / Zilele si noptile". Cel mai apropiat prieten al românului a fost în permanenta doina, idee exprimata prin repetitia substantivului "zilele". Când natura freamata de viata, în anotimpul vara, omul se refugiaza în codrul ocrotitor, care a fost mereu cel mai apropiat tovaras al românului: "Frunza-n codru cât învie, / Doina cânt de voinicie". Toamna este un anotimp trist si aduce în suflet o stare de deprimare, de durere, idee sugerata prin caderea frunzelor: "Cade frunza gios, în vale, / Eu cânt doina cea de jale". Ultimele patru versuri sintetizeaza principalele trasaturi ale doinei populare, oferind totodata simetrie poeziei. Din timpuri stravechi, doina este adânc înradacinata în sufletul românului, relatia strânsa si permanenta a inimii de român cu acest cântec popular fiind exprimata mai ales prin succesiunea de verbe la persoana I singular: "zic", "suspin", "ma tin", "cânt", "soptesc", "vietuiesc". Repetitia substantivului "doina" accentueaza ideea ca singura mângâiere si alinare a românului a fost dintotdeauna acest cântec popular: "Doina zic, doina suspin. / Tot cu doina ma mai tin. / Doina cânt. doina soptesc, / Tot cu doina vietuiesc". Intreg neamul românesc de-a lungul existentei milenare a vietuit gasindu-si refugiul sufletesc în creatiile literare ale poporului si în mijlocul naturii ocrotitoare, care a vibrat la toate simtamintele lui. Aceasta idee este sugerata de folosirea pronumelui de persoana I "eu", care poate reprezenta pe oricare român ce a trait vreodata pe aceste meleaguri: "Eu cânt doina pe afara,/ [...] Eu.cânt doina-nchis în casa / [...] Eu cânt doina cea de jale". Limbajul popular este evidentiat în poezie atât prin muzicalitatea versurilor, cât si prin prezenta cuvintelor si expresiilor populare: "cântic dulce", "nu m-as mai duce", "viers cu foc", " mai mângâi zilele", "gios", "ma mai tin", "vietuiesc". Prozodia. "Doina" este o creatie lirica populara si respecta întocmai versificatia acestor productii literare: masura versurilor de 7-8 silabe, rima împerecheata, si ritmul trohaic.
