Psihologia influenței sociale Stefan Boncu, 2002, ed. Polirom, Iași
Imitația
I.
Imitația- una dintre modalitățile cele mai însemnate de transmitere a valorilor, a atitudinilor, a patternurilor de gândire și comportament. -
Conceperea inițială ca instinct între 1920 și 1960 (întemeietori: Gabriel Tarde, William McDougall și Edward Ross)
-
Imitația= apariția unei similitudini între comportamentul unui model și cel al unui subiect, în condițiile în care comportamentul primului a servit ca indice pentru comportamentul celui de-al doilea.
-
Confundată multă vreme cu mimetismul
-
Acordarea exactă a comportamentului subiectului în situații identice---imitațiareproducere noncreativă
II.
Conformismul
Pag. 124 Conformismul: ”comportament desfășurat cu intenția de a îndeplini expectanțele normative ale grupului așa cum sunt ele percepute de către individ” (Hollander și Willis, 1967, p. 64). -
Produs al interacțiunilor sociale, este un fenomen de grup (Boncu, 2000)
-
”expectanțele membrilor conturează uniformitatea de comportament și atitudini caracteristică grupului”
-
Nu întotdeauna uniformitatea se naște ca urmare a presiunilor grupului (ex: purtat haine groase iarna). Simpla uniformitate de comportament- persoanele răspund în mod independent acelorași stimuli în absența presiunii grupului.
-
Conformismul- o situație în care interacțiunea unui individ cu un grup dă naștere unor presiuni
-
Kiesler: presiunea de grup ”forța psihologică ce operează asupra unei persoane determinând-o să confirme expectanțele celorlalți, mai cu seamă acele expectane legate de rolul persoanei și de comportamentele specificate de normele grupului căruia ea îi aparține” (K., 1969, p. 237). Pag. 125
-
Rareori presiunea grupului este transmisă explicit.
-
Simpla luare la cunoștință a dezacordului cu grupul îl face pe individ să-și schimbe comportamentul sau opinia în direcția consensului de grup. Conformismul de – congruență (congruence conformity) și de mișcare (movement
conformity) Conformismul de congruență este măsurat ”în termenii gradului de acord dintre un răspuns anumit și un ideal normativ” (Hollander și Willis, 1967, p. 66). Este rezultatul unui demers de influență trecut. Uniformitatea de comportament este deja impusă prin norma de grup și se menține grație aceleiași norme. Este cel mai des întâlnit. Individul a acceptat norma de grup, la un moment dat este tentat să-și asume identitatea de deviant, dar renunță la această intenție din cauza presiunii grupului. Conformismul de mișcare: mișcarea sau schimbarea în comportamentele individului de la propria poziție spre poziția sursei de influență. Multe definiții ale conformismului privesc, de fapt, conformismul de mișcare. Criteriul mișcării a făcut posibilă experimentarea în acest domeniu. Conformismul de congruență se manifestă prin lipsa schimbării, deși nu trebuie exagerat, pentru că un subiect care a acceptat norma de grup de la început nu este conformist.
Pag. 126 Convenționalitatea: Halla Beloff- ”o formă de răspuns la care individul nu vede alternative”(Hollander, 1971, p. 556). Încuviințarea : Halla Beloff- conformismul de mișcare. Nonconfomismul: ”comportamentul destinat să faciliteze atingerea altor scopuri decât acela de a îndeplini expectanțele normative percepute ale grupului.” (Willis, 1965, p. 378). Două tipuri de nonconformism: anticonformismul și independența. Anticonformismul se opune activ normelor de grup, făcând exact contrariul a ceea ce ele prescriu. -grupul devine un grupe de referință negativ - ostil, dorința de a adânci conflictul între el și grup. - dependența negatică este și ea o formă de dependență Independentul- adevăratul nonconformist. El respinge norma de grup după ce a examinat întemeierea ei. Independența nu presupune ignorarea expectanțelor normative ale grupului, ci subordonarea lor unor imperative evaluate de subiect drept superioare. Conformismul- dorința de a fi în mod manifest de acord cu grupul. Invers, poate implica pierderea statusului sau identificarea ca anormal.
Pag. 127 Kiesler (1969)- trei sensuri ale termenului 1. Trăsătură de personalitate (conformist, nonconfomist). A admite acestea- a accepta existența unor persoane care se conformează constant, indiferent de factorii situaționali. 2. Ca schimbare cognitivă sau atitudinală 3. Ca respectare a normelor de grup. Complezență (Festinger, 1953)- preiau norma grupului numai în aparență,păstrându-și vechiile atitudini neschimbate.
Principalele paradigme experimentale
Pag. 128 Asch (1651) În experimentul său controlează riguros dicrepanța dintre individ și grup; reacția individului la această discrepanță reprezintă variabila dependentă. Experiment psihologic asupra judecății vizuale. Cinci complici. Esența procedurii este reprezentată de infirmarea evidenței simțurilor subiectului de către un grup unanim. Richard Crutchfield (1955) a propus o manieră mai pragmatică de a studia conformismul.
Pag. 132 Conformism public și acceptare privată Asch, interviuri postexperimentale: foarte rar s-a făcut acordul intim al subiecților cu răspunsurile eronate ale celorlalți membri ai grupului. Participanții au preluat numai la nivel manifest răspunsurile grupului, existând așadar un decalaj pronunțat între comportamentul public al participanților și atitudinile lor private, neexprimate. Niveluri de influență, patru situații posibile: a) Complezența- plan public, nu privat b) Interiorizarea- ambele planuri c) Conversiunea- acceptă influența la nivel privat, fără a-și schimba comportamentul public. d) Independența- absența schimbării la ambele niveluri. Pag. 133 French și Raven (1959), în studiul despre tipurile de putere spun că distincția dintre conformism public și acceptare privată trebuie văzută ca un continuum psihologic, și nu ca o dihotomie.
Complezența sau conformismul public- o schimbare superficială, iar acceptarea privată o schimbare psihologică profundă, ceea ce reprezintă adevăratul scop al oricărui demers de influență. Leon Festinger (1953) a pus problema nivelurilor de influență, încercând să distingă condițiile care determină conformismul public de cele care conduc la acceptarea privată. După el, atracția pe care o resimte individul față de grup hotărăște cuantumul influenței la nivel privat. Atracția depinde de recompensele oferite de grup pentru respectarea normelor. Grupurile care folosesc sancțiunea pentru acceptarea normelor obțin complezență, nu acceptare privată. Back (1951), un colaborator de-al lui Festinger, Gerard (1954) au fost de acord. În 1958 Herbert Kelman a contestat ideile lui Festinger. El distinge trei procese de influență socială: complezența, identificarea și interiorizarea. Numai interiorizarea determină acceptare privată pe lângă complezență. Individul acceptă influența pentru că aspectele, comportamentele induse corespund sistemului său de valori. Interiorizarea are la bază concentrarea subiectului asupra conținutului actului comunicativ. Studiul lui Kelman cu negrii și cele 4 surse diferite. Pag. 136 El definește trei tipuri de influență. Complezența- când sursa deține puterea de a controla prin recompense și pedepse acordul țintei, iar ținta urmărește să evite o pedeapsă sau să obțină o recompensă. Identificarea – dorința de a menține o relație pozitivă cu o sursă pe care o găsește atrăgătoare. Interiorizarea- ținta urmărește să-și formeze o opinie corectă și depinde de informația pe care i-o oferă o sursă competentă și motivată să spună ceea ce crede cu adevărat. Kelman respinge explicația bazată pe atracție ca să o inlicuiască cu cogniția. Un act de comunicare nu produce o schimbare reală a atitudinii decât dacă provoacă o elaborare cognitivă. Petty și Cacioppo (1986) – autorii modelului probabilității de elaborare. Schimbarea atitudinii poate rezulta din două strategii diferite de procesare a mesajelor persuasive: calea centrală și calea periferică. Procesarea centrală presupune evaluarea activă și integrarea informațiilor relevante care permite cântărirea argumentelor. Dacă acestea sunt solide- schimbare însemnată a atitudinii, dacă nu, efectul de bumerang.
Procesarea periferică nu implică un efort cognitiv deosebit. Schimbarea de atitudine depinde astfel de prezența sau absența stimulilor din situație. El spune că schimbarea de atitudine mediată de grup nu are consistență, este superficială și de scurtă durată.
